Felicity Goode s-a asigurat că era singură pe hol înainte de a-și lipi urechea de ușă. Nu-i stătea în fire să tragă cu urechea. Dar, în ultima vreme, făcuse tot felul de lucruri ieșite din comun. Astăzi, ancheta ei era una de natură personală și, dacă nu se înșela, identificase două voci masculine de partea cealaltă a ușii. Ceea ce avea de spus nu se putea expune în public. Înainte de a putea observa altceva, suprafața rece a ușii s-a desprins de obrazul ei încins. Nu ar fi trebuit să o șocheze să-l descopere pe cumnatul ei, doctorul Titus Conleith, apucând mânerul. Până la urmă, era biroul lui. Și totuși, stătea acolo, agitată și rămasă aproape fără cuvinte la vederea frumuseții chipului lui clasic, afișând o expresie uimită. – Felicity? Ochii lui căprui strălucitori au examinat-o ca și cum ar fi executat o evaluare clinică rudimentară. Spre confuzia ei absolută, ridul de sub șuvița ciocolatie de pe frunte i s-a adâncit într-o încruntătură. Ascultai la ușă?

– Nu eram... adică... nu sunt... vezi tu, ceea ce s-a întâmplat a fost... Un cumul de vinovăție și nervi i-a blocat gâtul, obligând-o să scoată un zgomot neadecvat pentru o femeie, înainte de a putea lega o frază. Pur și simplu nu am vrut să vă deranjez dacă erați într-o consultație privată. A aruncat o privire peste umărul lui larg, înspre biroul impunător. A făcut un semn spre interior, ca și cum ar fi gesticulat către altcineva.

– De fapt, mă consultam cu... Întorcându-se, Titus a făcut o pauză, scanând pe furiș lungimea bârlogului său înainte de a miji ochii. – ...cu mine însumi, evident. – Înțeleg, a dat Felicity din cap. Geniul coexista adesea cu excentricitatea, iar doctorul Conleith era renumit ca fiind cel mai strălucit chirurg din regat. Fără îndoială că trebuia să manifeste verbal în fața lumii o parte din ceea ce se afla în creierul său, pentru a exista o coerență. A urmat o tăcere ciudată, fiecare căutând în mod evident următorul lucru pe care să-l spună. Când era mică, Felicity se imaginase îndrăgostită de Titus Conleith. Fusese un grăjdar chipeș și voinic la moșia tatălui ei, cu un zâmbet larg și umeri și mai largi. Nu se bucurase doar de felul lui blând de a înțelege timiditatea ei dureroasă sau de dragostea lor comună pentru literatura ezoterică și științifică. Mai fusese și faptul că el nu o tratase niciodată ca pe o molie într-o familie de fluturi. Chiar dacă asta era realitatea vieții ei.