Hope e numele unei monede pe care o țin mereu cu mine: un bănuț american primit de la un bărbat pe care am ajuns să-l iubesc. În timpul călătoriei mele, au existat momente în care am simțit că acel bănuț și speranța pe care el o reprezenta erau singurele lucruri mulțumită cărora puteam să merg mai departe. Am venit în vest în căutarea unei vieți mai bune, dar sărăcia, lăcomia și greutățile mi-au transformat visul american în coșmar. Acești ultimi ani au fost o perioadă în care am pierdut lucruri: locuri de muncă, locuințe, mâncare. Pământul pe care l-am iubit s-a întors împotriva noastră, ne-a îngenuncheat pe toți, chiar și pe bărbații bătrâni și încăpățânați care obișnuiau să vorbească despre vreme și să se felicite reciproc pentru recolta bogată de grâu. „Un bărbat trebuie să lupte ca să-și câștige existența în ținuturile astea“, își spuneau unii altora. Un bărbat. Întotdeauna a fost vorba despre bărbați. Păreau să creadă că a găti, a face curat, a naște copii, a avea grijă de grădini erau lucruri fără valoare. Dar și noi, femeile din Marea Câmpie, munceam de la răsărit până la apus, trudeam în fermele de grâu până când ajungeam să fim la fel de uscate și de arse de soare precum pământul pe care îl iubeam. Jur că uneori, atunci când închid ochii, simt încă gustul prafului...