Doar noi doi Laure Van Rensburg descarca gratis PDF.

Casa o să le spună ce s-a întâmplat. Aici, fiecare lucru spune o poveste. Adevărul te va elibera, se spune. E greșit. Începe cu bătaia tăcută de inimă a unor lumini albastre pulsând prin ferestre, apoi lumea de afară dă năvală peste tot, cu tropăieli și bubuituri înfundate. Prin ușa deschisă, frigul se furișează înăuntru și o apucă în sus, pe scări. Casa se cutremură și revine la viață. Vocile se răspândesc în măruntaiele ei, sfărâmând și mai mult tăcerea. Treptat, câteva cuvinte se desprind din haosul de zgomote – victimă, inconștientă, Iisuse Hristoase. Aparțin unui polițist cu mustață à la Burt Reynolds. Pe insigna strălucitoare scrie Adjunct Wilcox – litere negre gravate în alamă, cu „O”-ul scrijelit aproape ca un al doilea „C”. Are privirea doldora de întrebări, în încercarea de a înțelege ce s-a petrecut aici. Miroase a cafea și în perii mustății îi atârnă un tiv de spumă. Dinții galbeni, care au mare nevoie de un detartraj, se ițesc printre buzele crăpate. Cu bărbia în palmă, încearcă să priceapă o scenă rareori întâlnită în această parte liniștită a ținutului. Un accident de mașină, poate, sau o betegeală la tăiat de lemne. Dar asta? Așa ceva doar animalele își fac unul altuia – și asta în adâncurile pădurii, nu într-o casă elegantă. Lucrurile petrecute aici au împrăștiat pe covor și pe pereți pete de sânge și miasmă de măruntaie. Închide ochii, dar imaginile s-au agățat de el, prinse în spatele pleoapelor. Îl urmează pe când se întoarce să coboare scările. Peste tot în jur, casa se dezvăluie ca decorul din Povești de groază. Pe a treia treaptă zace aruncat un pandantiv în formă de inimă, atârnat pe un lanț rupt. Un dar pentru o fată care nu mai există. Unul dintre colegii lui Wilcox îl ridică și îi dă drumul într-o punguță din plastic, unde talismanul acesta romantic se transformă într-un indiciu ca toate celelalte, despre evenimentele îngrozitoare care s-au petrecut aici. Odată sigilată, punguța li se alătură celorlalte, pline în cea mai mare parte, se pare, cu haine sfâșiate. Una dintre ele conține cioburile unei căni. La primul etaj sunt și mai mulți polițiști care se foiesc de colo până colo, și mai multe priviri întrebătoare, și mai mult haos. O explozie de blițuri; bâzâitul continuu al paraziților de la stațiile radio ale poliției; plesnetul mănușilor din latex; un miros persistent care devine și mai insuportabil aici, jos, și-l face pe adjunctul Wilcox să respire pe gură. Miasma morții și a fluidelor corporale se scurge afară. Pe tocurile ușilor și pe ziduri sunt dâre de sânge; blatul de la bucătărie e mânjit tot – o poveste care întinează mortarul și lemnul, scrisă în stropi împroșcați, pentru a fi descifrată. În camera de zi, un scaun cu rotile zace VP - 5 răsturnat pe-o parte, ca un animal rănit, în timp ce resturile carbonizate ale unei genți mocnesc în șemineu. Fiecare lucru spune o poveste. Lăsând haosul în urmă, adjunctul Wilcox se îndreaptă în grabă spre gura căscată a ușii de la intrare. Afară se simte mușcătura ascuțită a aerului înghețat. Razele soarelui punctează orizontul cu pete galbene și portocalii, arătând calea spre o nouă zi. De pe cer au dispărut norii grei, întunecați; albastrul a cucerit din nou văzduhul, unde pescărușii țipă la intrușii ce tulbură pacea și liniștea falezei. Zăpada din fața casei este brăzdată de o urmă de sânge; la capătul ei, o mână înmănușată extrage un cuțit din mormântul lui înghețat. În depărtare, ușile duble ale garajului se deschid larg și un alt polițist, așezat pe vine, cercetează tăieturile adânci din cauciucul de pe față, complet dezumflat. Nimeni nu a putut pleca de aici. Printre mașinile de poliție așteaptă și o ambulanță. În spatele conturului ei masiv și al luminilor pâlpâitoare, pădurea a încetat să mai fie o prezență amenințătoare; copacii s-au descâlcit din întuneric. Totul arată diferit la lumina zilei. Însă, chiar dacă acum zăpada sclipește de frumusețe, sub ea pământul este în continuare mort. Doi paramedici sar din spatele ambulanței. Aerul dinăuntru este îmbâcsit cu miros de amoniac. Salteaua subțire de pe targa metalică scârțâie la fiecare mișcare.

— Încotro, băieți? întreabă adjunctul. — La Spitalul General „Îndurarea”, îi răspunde un doctor cu părul strâns la ceafă, într-o coadă blondă. Pare prea tânăr ca să fie responsabil de viața cuiva. După ce ușile ambulanței se închid cu o bufnitură, în aer rămâne plutind un cuvânt, înțepător ca mirosul de sulf al gămăliei de chibrit arse, un cuvânt care nu-și găsește locul aici. Îndurare.

Dacă n-am grijă, s-ar putea să mă lovesc. Rău de tot. Respir cu dificultate și înaintez pe trotuarul sigilat într-un înveliș de gheață, fiindcă fiecare pas este o provocare pentru relația mea cu gravitația. Geanta mare pe care o duc în mână și sacoșa grea atârnată pe umăr amenință să-mi distrugă echilibrul fragil. Am luat cu mine lucruri cât să-mi ajungă pentru trei zile. Dar mai întâi trebuie să ieșim din oraș. Mașina este doar la un metru distanță, dar un singur pas greșit și… piciorul drept îmi scapă de sub control, alunecând într-o parte. Prinzându-mă de braț, Steven îmi atenuează căderea înainte să aterizez jenată pe trotuar. Șoldul încă mă înțeapă de la căzătura de acum câteva zile. Din fericire, el nu a fost de față ca s-o vadă. La ieșirea din metrou am alunecat pe ultima treaptă și m-am întins în zăpadă ca o plăcintă, iar conținutul genții s-a împrăștiat și toate nimicurile dinăuntru au zburat pe gheață. M-am ridicat în patru labe și mi-am cules bulendrele de pe jos, blocând calea navetiștilor grăbiți, cu toții capabili să-și țină echilibrul mai bine decât mine.

— Ai grijă, doar nu vrei să termini călătoria înainte de-a o începe, glumește el, oferindu-mi unul dintre cele mai fermecătoare zâmbete din dotare. Am nevoie de el ca să-mi mențin stabilitatea. Abia după ce-mi recapăt cu totul echilibrul, îmi ia geanta din mână și o aruncă în portbagajul deschis al Lexusului. Chiar dacă poartă pantofi de oraș, nu alunecă absolut deloc.

— Îmi pare rău. Scuzele îmi ard obrajii roșii ca focul și mă strecor în grabă în mașină, înainte să mă fac și mai mult de râs. Mă prăbușesc pe scaunul pasagerului, într-un VP - 7 maldăr de lânărie – straturi de pulovere, paltonul, mănușile și un fular lung, bleumarin, înfășurat în jurul gâtului, plus o căciulă șleampătă îndesată pe cap. Ridicând scurt din umeri, Steven își lasă haina să-i alunece de pe brațe. O împăturește și o așază pe scaunul din spate, apoi se strecoară pe scaunul șoferului răsucindu-se ușor, cu o mișcare perfect controlată, în timp ce eu mă foiesc pe scaunul de alături, luptându-mă să mă descâlcesc din haine. Tocmai sunt în impas cu paltonul când aerul începe să vibreze de la bâzâitul ușor al telefonului de pe bord. Steven îl apucă înainte să pot arunca o privire spre ecran. Zâmbește la mesajul scris acolo, oricare va fi fost acesta, apoi se încruntă.

— Este în regulă? îl întreb, dar pare că nici nu mă aude, concentrat asupra telefonului. Este totul în regulă? repet întrebarea.

— Da, scuze, este OK, ceva la serviciu. Expresia de pe chipul lui mă îngrijorează.

— Ai ceva de rezolvat? Un singur cuvânt din partea lui și totul se poate duce de râpă. S-a mai întâmplat și altă dată. Cu doar două săptămâni în urmă, a anulat cu un mesaj cina de la Nessia, cu câteva ore înainte să ne întâlnim. Ideea că excursia noastră aniversară ar putea fi contramandată așa, din scurt, mi se strecoară pe sub piele și mă face să mă cutremur. Mă lupt neputincioasă cu panica și cu centura de siguranță, care nu se clintește. Cu cât trag mai tare, cu atât rămâne mai înțepenită. Nu, nu se poate întâmpla așa ceva. Chipul lui nu-mi dă niciun indiciu în legătură cu ce va decide.

— De orice-ar avea nevoie, se pot descurca și fără mine. În următoarele trei zile sunt numai al tău, spune el, cu ochii în ochii mei. Și îl cred...

Continuarea in format PDF.