— Mă simt bine, spuse femeia. N‑am nimic. Lui Yao nu i se părea că se simte bine. Era prima lui zi ca paramedic stagiar. A treia interven‑ ţie. Yao nu era agitat, ci într‑o stare de hipervigilenţă pen‑ tru că nu suporta să facă nici cea mai mică greşeală. Când era copil, greşelile îl făceau să plângă inconsolabil şi chiar şi‑acum simţea un junghi în stomac. Un strop de transpiraţie se prelinse pe faţa femeii, lăsând o dâră udă prin fard. Yao se întrebă de ce femeile îşi fardau faţa cu portocaliu, dar asta era irelevant.

— Mă simt bine. Poate că e doar o viroză trecătoare, spuse ea cu un uşor accent est‑european. Finn, superiorul său, îi spusese: — Observă totul la pacient şi la mediul în care se află! Gândeşte‑te că eşti un agent secret care caută indiciile unui diagnostic. Yao observă că era o femeie supraponderală, de vreo 40 de ani, cu nişte pronunţate cearcăne roz, cu ochi neobişnuit de verzi şi un păr şaten, firav, strâns la ceafă într‑un coc mic şi meschin. Era palidă, avea pielea umedă şi respira saca‑ dat. O fumătoare înrăită, judecând după faptul că mirosea a tutun. Stătea într‑un scaun de piele cu speteaza înaltă, în spatele unui birou imens. Părea să fie un fel de mare şefă, dacă mărimea somptuosului birou pe colţ şi ferestrele de la podea până la tavan, cu vedere spre port, erau indicii ale statutului în cadrul corporaţiei.

Se aflau la etajul al şapte‑ sprezecelea şi acoperişul în formă de vele al Casei Operei era atât de aproape, încât îi vedeai plăcile albe şi crem, în formă de diamant. Femeia ţinea o mână pe mouse. Derula e‑mailurile pe ecranul supradimensionat al calculatorului, ca şi când cei doi paramedici chemaţi s‑o consulte erau un mic incon‑ venient, nişte electricieni veniţi să repare o priză. Purta un costum bleumarin, ajustat pe corp, de parcă ar fi fost o pedeapsă, jacheta fiind incomod de strâmtă la umeri. Yao luă mâna liberă a femeii şi îi prinse un pulsoxime‑ tru de deget. Observă o pată solzoasă şi lucioasă pe pielea roşiatică de pe antebraţ. Un prediabet? — Iei vreun medicament, Masha? întrebă Finn. Avea un fel dezinvolt şi familiar de a vorbi cu pacienţii, de parcă făcea conversaţie la un grătar, cu berea în mână. Yao observase că Finn li se adresa întotdeauna pacienţi‑ lor pe numele mic, pe când el se jena să vorbească cu ei ca şi când erau vechi prieteni, dar dacă asta ajuta pacientul să se simtă mai bine, atunci va învăţa să‑şi depăşească timiditatea. — Nu iau niciun medicament, spuse Masha cu ochii în calculator.