Își examina chipul oglindit în mod grotesc de paharul pe trei sferturi plin cu gin din fața sa. O clipă, mintea i se goli de orice rămășiță de gând; ciudat, dar acest scurt răgaz, în loc să-l relaxeze, îi creă o senzație de insecuritate chiar mai chinuitoare decât perpetuul zbucium sufletesc al ultimelor luni. Aproape că se bucură când uriașul „DE CE?”, scrâșnit, delirant, obsesiv până la crimă, îi inundă, iarăși, circumvoluțiunile. „DE CE?” Era atât de absurd. Nicio explicație viabilă nu elucida transmutația căreia îi căzuse victimă.

De la bun început nu fusese decât un scriitor mediocru. Prima lucrare ‒ o povestioară științifico-fantastică ‒ o realizase târziu, prin anul terminal de liceu, animat nu de cine știe ce imbold lăuntric, irezistibil, de a crea, ci de o prozaică socoteală mercantilă: trăgea nădejde să pună mâna pe premiul oferit de către conducerea școlii pentru cea mai bună bucată literară. Nu pusese; în schimb lucrarea sa fusese apreciată drept „cea mai realizată din punct de vedere artistic”, fiind răsplătită cu un soi de premiu de consolare, instituit ad-hoc, și având ‒ în mod paradoxal ‒ o valoare materială chiar mai ridicată decât cea a marelui premiu. Această recunoaștere a nebănuitelor sale merite constituise un moment de cotitură. Cum de pe la vârsta de opt-nouă ani, când încetase să mai viseze că se va face aviator, problema unei îndeletniciri „pe viață” devenise pentru el una insolubilă, un fel de pată albă pe harta destinului, întâmplarea căpătase proporțiile unei iluminații, în sensul mistic al cuvântului.

Văzuse „o lumină”, adică i se revelase un posibil drum de urmat. Până în acel moment nu numai că nu se simțise atras de vreo meserie oarecare (singurul lucru pentru care simțea cu adevărat o atracție era trândăvia, un absolut, definitiv și dulce farniente), dar nici nu-și descoperise o cât de mică aptitudine, de orice natură ar fi fost ea. Și iată că, pe neașteptate, se găsiseră câțiva indivizi, grupați într-un așa-zis juriu literar, care să-i aprecieze roadele unui efort care la urma urmelor nici nu fusese din cale-afară de mare. Așa îi veni ideea să dea examenul de admitere la Facultatea de Litere. I se dezlega astfel o altă mare șaradă existențială, institutul de învățământ superior ales pentru continuarea studiilor, continuare al cărei unic și jalnic scop era să amâne cu încă un număr de ani momentul inevitabilei „intrări în pâine”, de la care, din păcate, niciun cetățean apt de muncă nu se poate sustrage la nesfârșit