– Ține minte, draga mea. Ești o zână cu aripi diafane ce plutește ușor deasupra ierbii, gata să-și prindă prada în plasa de mătase. Privește! mi-a șoptit la ureche. E chiar pe marginea frunzei. Ia-ți zborul acum! Pe când îmi spunea acestea, am închis ochii și m-am ridicat pe vârfuri, imaginându-mi că mă înalț ușor de la pământ. Apoi am simțit cum tata mă împinge blând cu mâna. Am deschis ochii și am văzut două aripi de culoarea zambilelor albastre. După doi pași am aruncat plasa peste frunza firavă a tufei de liliac pe care stătea un exemplar din Marele Albastru. Fluturele era neliniștit de adierea stârnită la apropierea pânzei și se pregătea să-și ia zborul. Era însă prea târziu, pentru că eu, Posy, prințesa zânelor, îl prinsesem. Nu urma să-i fac nici un rău, desigur. Tatăl meu, Lawrence, regele oamenilor magici, urma să-l studieze, apoi să-l elibereze. Însă nu înainte de a-i servi o porție mare din cel mai bun nectar.

– Ce deșteaptă e Posy a mea! a spus tata când mă întorceam la el printre tufe, întinzându-i mândră fluturele prins în plasă. Stătea ghemuit pe vine, astfel încât privirile noastre mulțumite și pline de bucurie s-au întâlnit. S-a aplecat să privească fluturele rămas nemișcat, cu picioarele subțiri agățate de pereții închisorii albe în care se afla. Părul șatenînchis al tatei strălucea în lumina soarelui ca suprafața lustruită a mesei din sufragerie. Uleiul pe care îl folosea tata pentru a-și netezi părul mirosea minunat și mă făcea să mă simt acasă. Îl iubeam pe tata mai mult decât orice pe lume. O iubeam și pe mama, firește, dar nu o cunoșteam la fel de bine ca pe tata. Ea stătea mai mult în camera ei. Avea mai tot timpul migrene, iar când putea ieși era prea ocupată pentru a-și petrece timpul cu mine.