În anii ce-au urmat, Eleonora avea să regrete amarnic felul în care a fost conceput cel de-al cincilea copil al ei. Imaginați-v-o pe Eleonora în toamna anului 1544: este în sala hărților a palazzo-ului din Florența, cu o hartă aproape de ochi (e oarecum mioapă, dar n-ar recunoaște niciodată acest lucru în fața nimănui).

Doamnele ei de onoare stau la distanță, pe cât de aproape de fereastră posibil; deși e septembrie, în oraș încă este sufocant de cald. Fântâna din curtea de dedesubt pare să coacă aerul, răspândind tot mai multă căldură din dreptunghiul său de piatră. Cerul este jos și neclintit; nicio adiere nu face să freamăte perdelele din mătase de la geam, iar stindardele de pe meterezele palazzo-ului atârnă moi și fără vlagă. Doamnele de onoare își fac vânt și-și tamponează fruntea cu batista, oftând în tăcere; fiecare dintre ele se întreabă cât li se va mai cere să stea aici, în această încăpere lambrisată, cât timp va mai dori Eleonora să cerceteze harta aceasta și ce-o găsi așa de interesant la ea.

Ochii Eleonorei se plimbă pe reprezentarea Toscanei trasate de o peniță cu vârf de argint: piscurile dealurilor, șerpuirea ca de țipar a râurilor, coasta colțuroasă ce urcă spre nord. Privirea ei trece peste ciorchinele de drumuri care se înnoadă în orașele Siena, Livorno și Pisa. Eleonora e o femeie conștientă peste măsură de raritatea și valoarea ei: nu are doar un trup capabil să dea naștere unui șir de moștenitori, ci și un chip frumos, cu o frunte ca din fildeș sculptat, cu ochii depărtați de un căprui pătrunzător, o gură frumoasă și când zâmbește, și când se bosumflă. Pe lângă toate acestea, are și o minte ageră și vioaie.

Privește scrijeliturile de pe harta aceasta și poate, spre deosebire de majoritatea femeilor, să le transpună în câmpuri pline de 8 grâne, terase de viță-de-vie, recolte, ferme, mănăstiri, arendași plătitori de taxe. Lasă jos harta și, tocmai când doamnele ei își foșnesc fustele, pregătite să plece într-o cameră mai bine aerisită, ea apucă alta. Studiază zona aflată chiar lângă coastă; nu par să fie semne pe acea porțiune a hărții, în afară de câteva petice de apă neclare și diforme. Un lucru nu poate suporta Eleonora, irosirea. Sub conducerea ei, fiecare încăpere, fiecare coridor, fiecare anticameră din acest palazzo a fost renovată și a căpătat o întrebuințare. Fiecare zid tencuit golaș a fost împodobit și înfrumusețat. Nu le va îngădui copiilor, slujitorilor sau doamnelor ei nici un minut din zi irosit. Din clipa în care se trezesc și până în clipa în care pun capul pe pernă, sunt ocupați cu un program pe care l-a conceput ea.

Dacă nu doarme, duce la îndeplinire o sarcină: scrie scrisori, ia lecții de limbi străine, face planuri sau liste sau supraveghează îngrijirea și educarea copiilor. Mintea Eleonorei începe să se umple de idei pentru acest teren mlăștinos. Trebuie să-l dreneze. Nu, trebuie să-l irige. L-ar putea cultiva. Ar putea construi un oraș. Ar putea face o salbă de lacuri, să crească pești. Sau un apeduct sau o... Gândurile îi sunt întrerupte de o ușă care se deschide și de zgomot de cizme pe podea: un mers sigur pe sine, hotărât. Eleonora nu se întoarce, ci zâmbește ca pentru sine, în timp ce ridică harta spre lumină și privește cum strălucirea soarelui aprinde munții, orașele și câmpurile. O mână i se așază pe talie, o alta, pe umăr. Simte înțepăturile unei bărbi pe gât, apăsarea umedă a unor buze. — Cu ce te îndeletnicești, albinuța mea harnică? îi șoptește soțul ei la ureche. — Mă întreb ce-i cu terenul acesta, spune ea, ținând încă harta ridicată.

Aproape de mare, aici, vezi? — Mmm, face el, strecurând o mână în jurul ei, afundându-și fața în părul ei prins coc, apăsându-i corpul între al lui și marginea tare a mesei. — Dacă l-am drena, dacă l-am putea valorifica în vreun fel, fie cultivându-l, fie construind pe el și...