Deşi concepută şi realizată astfel, imensa autobiografie, scrisă ori dictată de marele umorist începând din deceniul al optulea al secolului trecut până în ultimii ani ai vieţii sale, se pretează la un aranjament cronologic; acesta nu-i ştirbeşte câtuşi de puţin autenticitatea şi cursivitatea, obţinute prin metoda amintită, dar îi conferă în schimb o anumită structură arhitectonică. Oricum, autobiografia lui Twain nu este o operă încheiată, ci una deschisă, care a fost din capul locului folosită selectiv. Albert Bigelow Paine, primul care a publicat (în 1924) o selecţie reprezentativă, a lăsat pe dinafară o cantitate uriaşă de pagini autobiografice. La fel a procedat şi Bernard DeVoto, îngrijitorul volumului Mark Twain in Eruption, publicat în 1940. Charles Neider, arhitectul celei de-a treia culegeri, publicate în 1961, are, pe lângă meritul de a fi dispus paginile autobiografice dezgropate de înaintaşii săi într-o ordine narativă firească, şi meritul de a fi scos la iveală numeroase texte inedite. Dar edificiul Autobiografiei lui Twain rămâne, în ciuda celor trei ediţii amintite, încă incomplet şi încă grevat de anumite ipoteci, care nu-şi au toate obârşia în indicaţiile date de Twain posterităţii, (într-o scrisoare către William Dean Howells, umoristul îi mărturisea: „Mâine intenţionez să dictez un capitol care-i va expune pe moştenitorii şi pe reprezentanţii mei pericolului de a fi arşi de vii, dacă se vor încumeta să-l tipărească înainte de anul 2006, ceea ce socot că nu vor face. Vor mai fi o sumedenie de capitole de acest gen, dacă voi apuca să trăiesc încă trei sau patru ani. Ediţia din anul 2006 va stârni senzaţie când va apărea. Eu voi plana în văzduh, împreună cu alţi prieteni decedaţi, şi voi observa scena. Eşti invitat şi tu..."). Autobiografia lui Mark Twain este, şi va mai fi multă vreme, o carte deschisă.

M-am născut la 30 noiembrie 1835, în Florida, un sat aproape invizibil din districtul Monroe, statul Missouri. Părinţii mei se strămutaseră în Missouri pe la începutul deceniului al patrulea, nu mai ţin minte precis când anume, fiindcă nici nu eram încă născut şi nu-mi păsa de asemenea lucruri. Pe vremea aceea un astfel de drum era lung, iar călătoria trebuie să fi fost grea şi obositoare. Satul avea o sută de locuitori, iar eu i-am sporit populaţia cu unu la sută. E mai mult decât ar fi putut face pentru urbea lor natală mulţi dintre cei mai vrednici bărbaţi din istorie. Poate că par lipsit de modestie spunând asta, dar e adevărat. Nimeni n-a săvârşit o asemenea faptă, nici măcar Shakespeare. Eu, însă, am făcut-o pentru Florida, ceea ce dovedeşte că aş fi putut face acelaşi lucru pentru orice localitate – chiar şi pentru Londra, presupun. Recent, cineva mi-a trimis o fotografie a casei în care m-am născut. Până acum obişnuiam să mă refer la ea ca la un palat, dar de-aci înainte voi fi ceva mai prudent. Satul avea două străzi, fiecare lungă de câte două sute de iarzi; mai erau şi nişte ulicioare, străjuite de uluci înapoia cărora se întindea câte o porumbişte. Atât străzile, cât şi ulicioarele erau pavate cu acelaşi material – un noroi negru, vârtos în zilele ploioase, şi un colb adânc în zilele uscate.

Mai toate casele erau din bârne – aproape toate, cu excepţia a trei sau patru care erau din scânduri. Nu exista casă de cărămidă sau de piatră. Până şi biserica era făcută din bârne. [...]

Crăpăturile dintre bârne nu erau astupate; şi cum podeaua n-avea nici un covor pe ea, orice obiect mai mic decât o pară pe care l-ai fi scăpat din mână s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Biserica era cocoţată pe nişte cioturi de buşteni, care-o înălţau la două-trei picioare deasupra pământului. Dedesubt dormeau porcii, iar ori de câte ori câinii se repezeau la ei în timpul slujbei, pastorul trebuia să aştepte până se isprăvea hărmălaia. Iarna adia totdeauna un vânt răcoros strecurat prin crăpăturile podelei, iar vara erau purici îndeajuns de mulţi pentru toată lumea. [...] Biserica era luminată cu lumânări galbene de seu înfipte în nişte sfeşnice de tablă prinse de pereţi. În zilele de lucru, biserica slujea drept şcoală. În sat erau două prăvălii. Unchiul meu, John A. Quarles, era proprietarul uneia dintre ele. o întreprindere foarte micuţă, cu câteva suluri de stambă ieftină înşirate pe-o jumătate de duzină de rafturi; înapoia tejghelei se zăreau câteva butoaie cu scrumbii sărate, cu cafea sau cu zahăr de New orleans; ici-colo mai vedeai cozi de mături, găleţi, topoare, potcoave, greble şi alte asemenea obiecte; o sumedenie de pălării şi tichii ieftine erau atârnate, printre tingiri, pe pereţi, de câte un căpeţel de sfoară. În celălalt capăt al încăperii se mai afla o tejghea, pe care vedeai săculeţe cu alice, două-trei calupuri de brânză şi câte un butoiaş de pulbere; în faţa ei, un şir de butoiaşe cu cuie şi câţiva drugi de plumb, iar înapoia ei două-trei poloboace cu melasă din New Orleans şi câte un butoi cu whisky din regiune. Când un băiat cumpăra marfă în valoare de cinci sau zece cenţi, avea dreptul la câteva bucăţele de zahăr din butoi; când o femeie cumpăra câţiva metri de stambă, primea şi un mosoraş de aţă, pe lângă obişnuitele „suplimente" gratuite; iar când un bărbat cumpăra vreun lucru de nimic, avea voie să dea pe gât o duşcă de whisky, oricât de mare.

Totul era ieftin: merele, piersicile, batatele, cartofii; grânele se vindeau cu câte zece cenţi baniţa; puii, cu zece cenţi bucata; untul, cu şase cenţi fundul; ouăle, cu trei cenţi duzina; cafeaua şi zahărul, cu cinci cenţi fundul; whisky-ul, cu zece cenţi galonul.

[...] Pe vremuri, taică-meu fusese proprietar de sclavi, dar îi vânduse treptat, iar acum tocmea cu anul, de la fermieri, slugile de care avea nevoie. Pentru o fată de cincisprezece ani, plătea doisprezece dolari pe an, iar ei îi dădeau câte două rochii de stambă şi o pereche de ghete – adică o nimica toată; pentru o negresă de douăzeci şi cinci de ani, angajată ca slujnică, plătea douăzeci şi cinci de dolari pe an, iar ei îi dădeau aceleaşi rochii şi aceleaşi încălţări; pentru o femeie de patruzeci de ani, în putere, tocmită ca bucătăreasă, spălătoreasă, etc., plătea patruzeci de dolari pe an, başca obişnuitele două rânduri de haine; iar pentru un bărbat în putere, plătea între şaptezeci şi cinci şi o sută de dolari pe an, şi-i dădea două haine „de lucru" şi două perechi de ghete – o îmbrăcăminte care costa cam trei dolari... Unchiu-meu John A. Quarles era şi fermier, şi locuia la ţară, la vreo patru mile de Florida. Avea opt copii şi vreo cincisprezece sau douăzeci de negri, dar era înzestrat şi din alte puncte de vedere, îndeosebi în privinţa caracterului. Om mai bun ca el nu mi-a fost dat să întâlnesc. Începând din al patrulea an de după mutarea noastră la Hannibal şi până am împlinit vârsta de unsprezece sau doisprezece ani, am fost oaspetele lui câte douătrei luni în fiecare an. Nu l-am zugrăvit niciodată cu bună ştiinţă pe el sau pe nevastă-sa în vreo carte de-a mea, dar ferma lui mi-a fost de folos de vreo două-trei ori în literatură. În Huckleberry Finn şi în Tom Sawyer Detectiv, am mutat-o în Arkansas, la o distanţă de şase sute de mile, dar n-are a face: nu era o fermă prea mare – să tot fi avut, poate, o suprafaţă de cinci sute de acri – dar aş fi fost în stare s-o mut chiar dac-ar fi avut de două ori pe-atâta. Cât despre latura morală a faptei mele, nu-mi păsa câtuşi de puţin: aş fi mutat şi un stat întreg, dacă exigenţele literaturii ar fi cerut-o.