Prolog

La 29 noiembrie 1314, la două ceasuri după vecernie, douăzeci și patru de mesageri călare, purtând livreaua casei regale a Franței, ieșeau în galop pe poarta castelului de la Fontainebleau. Zăpada albea drumurile pădurii. Cerul era mai întunecat decât pământul. Era deja noapte sau, mai degrabă, din cauza unei eclipse de soare, nu se terminase încă noaptea trecută. Cei douăzeci și patru de mesageri nu aveau să se odihnească înainte de ivirea zorilor și aveau să continue să alerge la galop și a doua zi, și în zilele următoare, care spre Flandra, care spre Angoumois și Guyenne, spre Dole, în ținutul Comté, spre Rennes și Nantes, spre Toulouse, spre Lyon, Aiguës-Mortes, trezindu-i în drumul lor pe comisarii regali și seneșali, pe intendenții regali, magistrații senioriali, căpitani, pentru a anunța în fiecare oraș sau târg din regat că regele Filip al IV-lea cel Frumos a murit.

În fiecare clopotniță pornea să răsune dangătul clopotelor. Un val de sunete, sinistru, avea să crească până ce ajungea la toate hotarele. După douăzeci și nouă de ani de domnie fără slăbiciune, regele de fier murise de curând, lovit de apoplexie. Avea patruzeci și șase de ani. Moartea lui venea la mai puțin de șase luni după cea a păstrătorului sigiliilor¹, Guillaume de Nogaret, și la șapte luni după moartea papei Clement al V-lea. Astfel părea să se adeverească blestemul aruncat la 18 martie, din înaltul rugului, de către marele maestru al templierilor, care îi chemase pe toți trei în fața tribunalului lui Dumnezeu înainte ca anul să se împlinească. Suveran stăruitor, trufaș, cu minte ageră și ascuns, regele Filip își dusese la bun sfârșit domnia atât de bine și își dominase într-atât epoca, încât, în seara aceea, tuturor li se păru că încetase să bată inima țării. Dar moartea națiunilor nu se întâmplă niciodată în același timp cu moartea oamenilor, oricât de importanți ar fi fost ei; nașterea și sfârșitul lor se supun altor legi.

În noaptea secolelor, numele lui Filip cel Frumos nu avea să fie luminat decât de flăcările rugurilor pe care acest monarh își arunca dușmanii și de scânteierea banilor de aur pe care poruncea să fie devalorizați. Avea să se uite repede că lea pus botniță celor puternici, că a menținut pacea, atât cât era cu putință, că a reformat legile, că a construit fortărețe ca oamenii să poată semăna la adăpostul lor, că a unificat provinciile, că i-a chemat pe burghezi să se adune, că a vegheat în toate privințele la independența Franței. Nici nu i se răcise bine mâna, nici nu se stinsese bine această mare voință, că interesele personale, ambițiile neîmplinite, invidia, dorința de onoruri, de mărire și de îmbogățire, multă vreme stăpânite sau înăbușite, nu mai aveau mult până să se dezlănțuie. Două tabere se pregăteau să se înfrunte fără milă pentru a pune mâna pe putere: de o parte, clanul reacțiunii,reprezentat de marii feudali, condus de contele de Valois, fratele lui Filip cel Frumos. De cealaltă parte, marii demnitari, conduși de Enguerrand de Marigny, locțiitorul regelui defunct.

Pentru a evita conflictul care mocnea de luni de zile sau pentru a-l rezolva, ar fi fost nevoie de un rege puternic. Or, prințul de douăzeci și cinci de ani care urca pe tron, Ludovic de Navarra, părea tot atât de lipsit de calități pentru domnie pe cât era de nedreptățit de soartă. Nu avea decât reputația de soț încornorat și trista poreclă de Arțăgosul. Viața soției sale, Margareta de Burgundia, întemnițată pentru adulter, avea să folosească drept miză pentru cele două facțiuni rivale. Dar prețul acestei bătălii avea să fie suportat de cei care nu aveau nimic, care nu puteau schimba evenimentele și care nici măcar nu visau să o facă… Mai mult, iarna 1314–1315 se anunța o iarnă de foamete.