Filip cel Frumos lăsase Franța în situația celei mai puternice națiuni occidentale. Fără să recurgă la războaie de cucerire, ci prin negocieri, căsătorii și tranzacții, mărise simțitor teritoriul, străduindu-se în același timp, cu perseverență, să centralizeze și să consolideze statul. Cu toate acestea, instituțiile administrative, financiare, militare și politice cu care a vrut să înzestreze regatul și care, în raport cu epoca, păreau adesea revoluționare nu erau suficient de bine ancorate în obiceiuri și în istorie pentru a putea fi duse mai departe fără intervenția personală a unui monarh puternic. La șase luni după moartea regelui de fier, majoritatea reformelor sale păreau deja sortite pieirii, iar eforturile lui, date uitării. Fiul și succesorul său, Ludovic al X-lea Arțăgosul, nevolnic, mediocru, incompetent și depășit de misiunea lui încă din prima zi de domnie, se lepădase cu ușurință de grijile puterii lăsându-le în seama unchiului său, Carol de Valois, merituos oștean, dar jalnic guvernant, ale cărui ambiții turbulente, multă vreme îndreptate spre o vană căutare a unui tron, își găseau în sfârșit întrebuințarea. Miniștrii burghezi care făcuseră puterea domniei precedente fuseseră întemnițați, iar cadavrul celui mai important dintre ei, Enguerrand de Marigny, fost conducător al regatului, putrezea în furcile spânzurătorii de la Montfaucon. Reacțiunea triumfa; ligile marilor feudali semănau dezordine în provincii și se opuneau autorității regale. Marii seniori, primul dintre ei fiind Carol de Valois, băteau propria monedă, pe care o puneau în circulație spre folosul personal. Administrația, care nu mai era controlată, jefuia cu de la sine putere, iar vistieria era goală. O recoltă mizerabilă, urmată de o iarnă deosebit de aspră, provocase foametea. Mortalitatea era în creștere.

În acest timp, Ludovic Arțăgosul era în primul rând interesat să-și repare onoarea conjugală și să facă uitat, dacă se putea, scandalul din turnul Nesle. În lipsa unui papă, pe care conclavul nu reușea să-l aleagă și care ar fi putut pronunța anularea căsătoriei, tânărul rege al Franței, pentru a se putea recăsători, poruncise să-i fie sugrumată soția, Margareta de Burgundia, în închisoarea de la Château-Gaillard. Astfel, devenea liber să o ia de soție pe frumoasa prințesă de Anjou-Sicilia, pe care i-o alesese Carol de Valois și cu care își imagina că va împărtăși bucuriile unei lungi domnii.