Paula Karst apare pe scară, iese în oraș în seara asta, este evident, o schimbare de viteză perceptibilă de când a trântit ușa apartamentului, respirația mai rapidă, bătaia inimii mai apăsată, un palton lung închis la culoare lăsând la vedere o cămașă albă, cizme cu tocuri de șapte centimetri, și fără poșetă, totul în buzunare, telefon, țigări, bani, tot, cheile care sună și-i ritmează mersul – freamăt de tobă mică –, părul ce-i saltă pe umeri, scara ce se încolăcește-n spirală în jurul ei pe măsură ce coboară etajele, formează un vârtej până în hol, după care, surprinsă in extremis de oglinda cea mare, stă brusc locului și se apropie, își cercetează ochii de culori diferite, își întinde cu arătătorul fardul prea gros de pe pleoape, își ciupește obrajii palizi și-și strânge buzele pentru a le impregna cu ruj, fără să acorde atenție cochetăriei ascunse din chip, un strabism divergent, ușor, dar întotdeauna mai pronunțat la lăsarea serii. Înainte să iasă pe stradă și-a desfăcut încă un nasture al cămășii: fără fular de asemenea când afară e ianuarie, iarnă, frig, bate un vânt umed, ea însă vrea să i se vadă pielea, și aerul nopții să-i sufle peste gât. Dintre cei aproximativ douăzeci de elevi formați la Institutul de pictură de pe rue du Métal 30 bis din Bruxelles, între octombrie 2007 și martie 2008, trei au rămas apropiați, și-au pasat contacte și șantiere, s-au pus în gardă aflând de proiecte dubioase, și-au sărit în ajutor ca să dea gata o lucrare la termen, iar cei trei – printre care Paula, cu palton negru lung și smokey eyes – au întâlnire în seara asta la Paris.