Casa era scundă, fără etaj, cu o înfățișare modestă. Un om, un bătrân impunător, cu părul albit, stătea lângă o fereastră deschisă, într-un jilț împodobit cu armoarii¹. Avea chipul aspru, asemenea căpitanilor supraviețuitori ai epopeilor războinice din vremea regelui Francisc I. Privirea lui posomorâtă era ațintită spre zidurile cenușii ale castelului feudal aparținând casei de Montmorency, care își ridica falnic, departe, în zare, turnurile amenințătoare. Bătrânul își întoarse ochii. Un oftat adânc, ca un blestem tăcut, îi umflă pieptul, apoi întrebă:

― Fiica mea! Unde este fiica mea? O slujitoare care deretica prin odaie îi răspunse: ― Domnișoara s-a dus în pădure să culeagă lăcrămioare. Cu fruntea luminată de expresia unei iubiri de nedescris, bătrânul zâmbi ușor și murmură:

― Da, e-adevărat, e primăvară. Boschetele te îmbată cu mirosul frunzișului. Fiecare copac e un buchet. Totul râde, totul cântă, peste tot vezi numai flori. Dar cea mai frumoasă floare ești tu, Jeanne a mea, nobil și neprihănit copil… Privirea lui se întoarse atunci din nou spre falnicul castel de pe colină, așezat ca un monstru de piatră ce l-ar fi pândit de departe…

― Tot ceea ce urăsc se află acolo, mormăi el. Acolo-i puterea care m-a zdrobit, care m-a nimicit. Da, eu, seniorul de Piennes, altădată stăpân al acestui întreg ținut, sunt astăzi silit să trăiesc aproape în sărăcie, pe această bucată amărâtă de pământ pe care mi-a lăsat-o conetabilul² hrăpăreț!… Dar ce spun eu, smintit ce sunt! Nu caută el, chiar în aceste clipe, să mă izgonească până și din acest ultim refugiu? Cine știe dacă fiica mea va mai avea mâine o casă în care să se adăpostească? O, Jeanne, tu culegi flori… poate ultimele tale flori!… În tăcere, două lacrimi își croiră un drum amar printre zbârciturile chipului său deznădăjduit. Deodată, bătrânul păli îngrozitor: un cavaler îmbrăcat în negru descălecă în fața casei, intră și se înclină în fața lui.