Saetta se opri în fața mesei ministrului și se înclină adânc, dar fără slugărnicie, cu un soi de trufie batjocoritoare. Sully îl măsură cu privirea sa pătrunzătoare, dându-și seama într-o clipă cu cine avea de-a face. Fără amabilitate, brusc, pe un ton sec, spuse: 

― Dumneata ești cel care pretinzi că aduci vistieriei o sumă de zece milioane? Deloc intimidat, Saetta îl corectă glacial: 

― Chiar aduc zece milioane vistieriei, monseniore. Sully îl fixă o secundă și, la fel de brusc, spuse: ― Fie. Unde sunt aceste milioane? Vorbiți. Și, mai ales, fiți scurt. N-am timp de pierdut. Primirea l-ar fi descurajat pe un petiționar obișnuit. Pe un curtean l-ar fi doborât. Dar Saetta nu se considera nici petiționar, nici curtean. Așa că nu se simți descurajat, ci doar iritat. Îndreptându-și umerii, îi replică pe loc: 

― Știu, monseniore, că timpul dumneavoastră este foarte prețios. Nu vă cer decât zece minute, în schimbul cărora vă ofer zece milioane… Un milion pentru fiecare minut… Este o plată destul de bună chiar și pentru un ministru. Răspunsul era mai degrabă impertinent. Sully încruntă din sprâncene și își îndreptă mâna spre ciocănel, pentru a cere ca obraznicul să fie dat afară. Dar acest bărbat remarcabil, care aducea servicii excepționale regelui său, avea o slăbiciune, ca toți oamenii, fie ei iluștri sau fără nici un merit. Slăbiciunea lui Sully era câștigul, un câștig vecin cu lăcomia. Se gândi că, dându-l afară pe omul acesta înainte de a-l lăsa să spună ce avea de spus, risca să piardă zece milioane. Dacă nu omul – care i se părea lipsit de însemnătate –, cel puțin suma merita să fie luată în seamă. Renunță așadar la gest și, cu un aer de suveran dispreț, spuse: ― Vă invit să vă cântăriți vorbele… 

Îmi imaginez că nu veți rata ocazia să cereți o parte din aceste milioane, astfel încât, la sfârșitul socotelii, tot eu voi fi cel care va avea de dat, nu dumneavoastră. Sully credea că i-a venit de hac ciudatului vizitator. Dar Saetta era conștient de importanța dezvăluirii pe care avea s-o facă și de puterea pe care i-o dădea aceasta. Poate că purta ranchiună față de tot ce era nobil și sus-pus și nu-l deranja faptul că îl putea umili, la rândul lui, pe unul dintre aceste nobile personaje care îl zdrobeau cu disprețul lor. Oricum ar fi fost, nu dădu înapoi și răspunse disprețuitor: 

― Vă imaginați greșit, monseniore. Nu pretind nimic, nu cer nimic. Ba dimpotrivă, vreau să vă ofer, pe lângă aceste milioane, un serviciu, dându-vă un sfat căruia îi veți recunoaște valoarea. Vedeți așadar că tot eu sunt cel care plătește… și încă în toate felurile. De data asta, Sully se arătă uimit. În mod cert, bărbatul nu era un fitecine. Evident, ducea lipsă de educație. În privința aceasta îl cântărise imediat din priviri. Dar, la drept vorbind, dădea dovadă de un dezinteres ieșit din comun. Pe deasupra, ca să-i vorbească pe un asemenea ton, trebuia să fie cu adevărat curajos. Oare, dintr-o susceptibilitate prostească, el, Sully, era gata să riște ca statul să piardă o sumă uriașă? Nu, nici gând. Mai întâi trebuia să afle. Va avea timp pe urmă să-l pedepsească pe îndrăznețul acesta, dacă se lăudase cumva. Își înfrână așadar proasta dispoziție și își îmblânzi purtarea. 

― Dacă este așa, vorbiți. Vă ascult. 

― Monseniore, spuse Saetta fără menajamente, e posibil să nu fi auzit până acum vorbindu-se despre comoara prințesei Fausta? Sully ciuli urechea și, cu un aer aparent nepăsător, deveni foarte atent. Dar, rămânând în expectativă, răspunse: ― Știu. Și mai știu, de asemenea, că nimeni nu cunoaște locul unde este ascunsă această comoară… Dacă totuși există cu adevărat așa ceva. 

― Există, monseniore, afirmă fără putință de tăgadă Saetta. Există, știu unde este ascunsă, și despre asta am venit să vă vorbesc. O sclipire se aprinse în ochii umbriți de sprâncene stufoase ai ministrului. Dar, pe un ton la fel de reținut, acesta întrebă: 

― Cum de știți asta tocmai dumneavoastră? 

― Prea puțin contează, monseniore. Important pentru dumneavoastră este că știu. Scotocindu-se în tunică, scoase o hârtie împăturită, pe care o întinse ministrului, spunând: 

― Hârtia asta, monseniore, conține indicații complete și exacte asupra locului unde sunt îngropate milioanele. Nu vă rămâne decât să porunciți să fie luate de acolo. Hârtia pe care i-o înmână ministrului era cea găsită în hruba lui Jehan, pe strada des Rats. În cădere, caseta îi scăpase și se deschisese. Hârtiile se risipiseră pe jos. Le adunase pe pipăite, dar, pe întuneric, asta îi scăpase. La fel cum le scăpase și lui Pardaillan și lui Gringaille, care nu făcuseră decât să intre și să iasă. Sully luă hârtia și aruncă o privire asupra ei. Făcu un gest de om dezamăgit. Saetta observă gestul și expresia care-l însoțea. 

― Dacă doriți, monseniore, spuse el, vă voi traduce eu hârtia scrisă în italiană. Așa cum arată și numele meu, sunt italian. Pentru mai multă siguranță, puteți pune să-mi fie verificată traducerea. Dar vă asigur că va fi exactă. Fără să spună un cuvânt, Sully îi întinse hârtia. Saetta traduse cu voce tare. Și ceea ce spuse reprezenta o reluare fidelă a cuvintelor traduse de părintele Joseph din latină și de Pardaillan din spaniolă.