Era o dimineață senină; adierea ușoară a vântului mângâia ramurile copacilor înfloriți de prin grădinile din apropierea Luvrului. La intrarea în strada Grenelle, mai puțin animată, staționa o litieră foarte simplă, fără blazon, cu draperiile din piele trase complet. În dosul litierei, la câțiva pași mai departe, circa zece vlăjgani înarmați până-n dinți așteptau tăcuți, călare pe cai puternici, falnici în șeile lor luxoase, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii ațintiți asupra unui cavaler – o altă statuie ecvestră formidabilă – care se afla în dreapta litierei, lângă portieră. 

Acesta era un colos, un uriaș cum rareori poți vedea, cu umerii largi, în stare să susțină cu ușurință greutăți uimitoare, fiind dotat cu o forță ieșită din comun. La fel ca toți ceilalți călăreți, gata să i se supună la cel mai neînsemnat gest, acesta, indiferent la tot ce se întâmpla în jurul său, avea privirea ațintită asupra portierei lângă care se afla. La rândul său, și el era gata să se supună unui ordin care, în orice clipă, putea fi dat din interiorul acestei litiere atât de misterios camuflate. În stânga litierei, jos, stătea o femeie, care supraveghea cu mare atenție mișcarea continuă dinspre strada Saint-Honoré. Deodată, ea se apropie de portieră și spuse șoptit: ― Iat-o, doamnă, aceea-i Muguette, sau Brin de Muguet, cum i se mai spune. Un colț greu al draperiei se ridică imperceptibil. Doi ochi mari și adânci, de o blândețe neliniștitoare, apărură printre falduri și o priviră cu atenție înflăcărată pe cea desemnată de bătrână cu numele poetic de Brin de Muguet. Era o tânără de cel mult șaptesprezece ani. Cu privirea poznașă, zâmbetul malițios, tenul de un alb strălucitor, capabil să pună în umbră frumoșii crini pe care-i ducea în coș, cu mersul sigur, vioi, ușor, foarte grațioasă, ea mergea prin mulțime cu o ușurință demnă de luat în seamă. Cu o voce plăcută, deosebit de cuceritoare, ea își lansa „strigarea“: 

― Cumpărați flori… iat-o pe Brin de Muguet cu crini și trandafiri!… Cumpărați flori, doamnelor și domnilor! În spatele lui Brin de Muguet, la o distanță respectabilă, fără ca ea să pară a-l fi observat, un tânăr urmărea întreaga ei evoluție, cu o răbdare de pândaș sau de îndrăgostit. Văzându-i privirea plină de pasiune fixată asupra ei, nu te puteai înșela: era vorba despre un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, cu siguranță, nu îndrăznise încă să-și mărturisească dragostea. Misterioasa doamnă invizibilă, după o analiză destul de îndelungată, lăsă să cadă draperia și spuse cu o voce de o blândețe ciudat de pătrunzătoare: ― Tânăra aceasta pare să fie foarte iubită de oamenii din popor. Acum cincisprezece zile, când m-am întors la Paris, auzeam vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau de Brin de Muguet. Eram departe de a bănui că ea este. Când am întâlnit-o întâmplător, câteva zile mai târziu, eram atât de emoționată, încât n-am fost în stare să o abordez. Ești sigură că este cea care ți-a fost încredințată, când abia se născuse, de către Landry Coquenard? 

― Care Landry Coquenard era pe atunci omul de încredere, cel care îl asculta orbește pe signor Concino Concini, care nu era pe atunci… destul… Da, doamnă, ea este!… Este fiica lui Concini!… 

― Fiica lui Concini și a cui?… Știi asta? Întrebarea fusese pusă cu aparentă indiferență. Dar insistența cu care ochii negri scormoneau în ochii ce clipeau des ai bătrânei aplecate spre portieră arăta că indiferența aceasta era simulată. 

― Nu doamnă, din păcate nu știu numele mamei!… Și ce păcat… căci aș putea câștiga o avere cu secretul ăsta! Evident, bătrâna era sinceră. La fel trebuie să fi gândit și doamna invizibilă, căci imediat ochii ei încetară să o mai cerceteze pe bătrână și se fixară pe Brin de Muguet, care își continua plimbarea grațioasă, fără să-și dea seama că era cineva preocupat de ea. Întorcându-se spre bătrână, doamna invizibilă insistă: 

― Ești absolut sigură că ea este?… Ești sigură că nu te înșeli?