1. EȘTI SĂRAC?

Dacă vrei să știi cât de sărac a fost cineva în copilărie, întreabă-l câte ferestre avea locuința familiei lui. Nu-l întreba ce aveau în frigider sau în cămară. Numărul ferestrelor o spune. Spune tot. Dacă nu aveau nici una, sau poate una sau două, e tot ce trebuie să știi. Îmi amintesc că i-am zis asta cuiva. Nu mai țin minte cine era, dar mi-a sărit în cap. „Hai, las-o baltă. Și dacă ai o fereastră, dar e uriașă, cu vedere spre o grădină sau altă priveliște frumoasă? Știi, ca una dintre ferestrele alea mari, drăguțe. Cum ar putea să însemne asta că ești sărac?“ După părerea mea, nimeni care a fost vreodată sărac nu poate să gândească așa. Vedere spre o grădină? O fereastră mare, drăguță? Cine are o grădină, dacă stai să te gândești? Și ce mama naibii ar putea face o fereastră să fie „drăguță“? La săraci, mărimea ferestrei nici măcar nu este un concept. Nimeni n-are priveliște. O fereastră nu-i decât un geam încețoșat ascuns în spatele unor rafturi de placaj ticsite. E un dreptunghi unsuros în apropierea hotei stricate pe care familia ta n-a folosit-o niciodată și nici n-o va folosi. Știi ce înseamnă să fii sărac sau ai dreptul să vorbești despre asta doar dacă ai fost așa tu însuți. Poate că ești sărac acum. Poate că ai fost cândva sărac. Mie mi se aplică ambele categorisiri. M-am născut săracă și sunt în continuare săracă.

Ceea ce m-a făcut să mă gândesc iar la toate astea a fost fata care ședea în fața mea. Vagonul trenului de pe linia Yamanote era ciudat de gol pentru o zi de vară. Toți își vedeau de-ale lor, cu ochii la telefon sau citind cărți broșate. Fata trebuie să fi avut în jur de opt sau zece ani. La stânga ei stătea un tânăr care avea la picioare un sac de sport, iar la dreapta, două fete mai mari, care aveau în păr bentițe cu funde mari, negre. Ea părea să fie singură. Copila era prea slabă. Pielea ei întunecată făcea să-ți fie și mai greu să nu observi petele de psoriazis. Pantaloni scurți gri, picioare la fel de slăbănoage ca brațele care se ițeau din maioul turcoaz. Își ținea buzele strânse și umerii țepeni – mi-a amintit de mine în copilărie. Asta m-a făcut să mă gândesc la ce înseamnă să fii sărac. M-am uitat la decolteul lăbărțat al maioului ei și la tenișii jerpeliți, care trebuie să fi fost la început albi. Ce groaznic ar fi fost să deschidă gura și toți dinții ei să fie cariați! Mi-am dat seama că nu avea nici un bagaj. Nu tu rucsac, nu tu geantă, nu tu portofel. Oare își ținea în buzunar banii și biletul? Habar n-aveam cum se îmbracă fetele de vârsta ei când trebuie să meargă cu trenul, dar faptul că nu avea nimic la ea m-a îngrijorat.