L-am întâlnit într-o zi de Paşti, în cursul unei proiecţii a filmului său despre lupul de Abisinia* . Mi-a vorbit despre îndeletnicirea anevoioasă de a surprinde în imagini animalele şi despre acea virtute supremă care este răbdarea. Mi-a povestit viaţa lui de fotograf de animale şi mi-a înfăţişat în amănunt tehnicile de pândă. Era o artă fragilă şi rafinată, care consta în a te camufla în natură în aşteptarea unui animal a cărui venire nu era garantată de nimic. Era foarte posibil să te întorci cu buza umflată. Această acceptare a incertitudinii mi s-a părut foarte nobilă – şi chiar, din această pricină, antimodernă. Oare eu, pasionat să bat drumurile şi să umblu creanga, aş fi răbdat să petrec ore în şir nemişcat, fără să scot un cuvânt? Tupilat în urzici, îi dădeam ascultare lui Munier: niciun gest, niciun zgomot. Puteam doar să respir, singurul gest obişnuit îngăduit. 

La oraş, căpătasem obiceiul să trăncănesc vrute şi nevrute. Cel mai greu era să tac. Trabucurile erau interzise categoric. „O să fumăm mai târziu, pe taluzul râului; o să fie întuneric şi ceaţă!”, zisese Munier. Gândul că voi trage o havană pe malul Mosellei făcea suportabilă poziţia de pândaci culcat. Păsările din frunzişuri brăzdau cerul serii. Viaţa se dezlănţuia. Înaripatele nu tulburau duhul locurilor. Aparţinând acelei lumi, ele nu-i perturbau ordinea. Era frumuseţea întruchipată. Râul curgea la o sută de metri de noi. Escadrilele de libelule zburau la suprafaţa apei, carnasiere. Pe malul dinspre vest, şoimul-rândunelelor făcea razie după razie. Zbor hieratic, precis, mortal – un Stuka. Dar nu era momentul să mă las distras, căci doi bursuci adulţi ieşeau din vizuină. 

Până la căderea nopţii, a urmat un amestec de graţie, comicărie şi autoritate. Să fi dat oare cei doi bursuci semnalul? Au apărut brusc patru capete şi alte umbre au ţâşnit afară din galerii. Începuse jocul crepusculului. Eram la vreo zece metri depărtare şi animalele nu ne-au reperat. Bursucii tineri se băteau, urcau taluzul, se rostogoleau în şanţ, se muşcau de ceafă şi primeau scatoalce de la un adult care domolea circul de seară. Blănile negre, dungate de trei fâşii de culoarea fildeşului, dispăreau în frunziş şi se iveau din nou ceva mai departe. Animalele se pregăteau să scormonească pe câmp şi prin malurile râpoase. Îşi făceau încălzirea înainte de căderea nopţii. Uneori, câte un bursuc se apropia de poziţia noastră şi-şi întindea profilul prelung, iar o mişcare a capului schimba cadrul, arătându-ni-l drept din faţă. Dungile negre unde se aflau ochii conturau două dâre melancolice. Se apropia şi mai mult şi-i distingeam labele plantigrade, puternice, aduse spre înăuntru. 

Ghearele lăsau în solul Franţei acele urme de urşi mici, pe care o anumită rasă de oameni destul de inabilă în felul de a se judeca pe ea însăşi le identifica a fi urme de „dăunători”. Era prima oară când stăteam atât de calm în speranţa unei întâlniri. Nu mă recunoşteam! 

Până atunci, gonisem din Iacuţia până în Seine-et-Oise, respectând trei principii: Deoarece neprevăzutul nu vine de la sine, trebuie hăituit peste tot. Mişcarea fecundează inspiraţia. Plictiseala aleargă mai încet decât omul grăbit. Pe scurt, aveam convingerea că exista un raport între distanţă şi interesul faţă de evenimente. Consideram imobilitatea o repetiţie generală a morţii. Din respect faţă de mama, care se odihnea în cavoul ei de pe malurile Senei, hoinăream cu frenezie – sâmbăta la munte, duminica la băile de mare –, fără să fiu atent la cele din jurul meu. 

Oare cum se face că, după călătorii de atâtea mii de kilometri, sfârşim într-o bună zi cu nasul în iarbă, pe marginea unei gropi? Lângă mine, Vincent Munier fotografia bursucii. Corpul lui musculos ascuns sub costumul de camuflaj se confunda cu vegetaţia, dar profilul încă i se detaşa în lumina slabă. Avea o faţă bine conturată, cu linii osoase lungi, modelată să dea ordine, un nas care le oferea asiaticilor subiect de zeflemea, o bărbie sculpturală şi o privire foarte blândă. Un uriaş blajin. Îmi vorbise despre copilăria lui, despre tatăl cu care mergea să se ascundă împreună sub un molid ca să asiste la trezirea regelui, adică a cocoşului-demunte. Tatăl îl învăţa pe fiu ce făgăduia liniştea deplină şi fiul descoperea valoarea nopţilor petrecute pe pământul îngheţat; tatăl îi explica de ce apariţia unui animal reprezenta cea mai frumoasă răsplată pe care viaţa o poate oferi dragostei de viaţă; fiul începea să stăpânească arta de a sta la pândă, descoperind de unul singur secretele rânduielii acestei lumi şi învăţând să prindă în cadru zborul unei rândunici-de-noapte; tatăl descoperea fotografiile artistice ale fiului. Munier, cel de patruzeci de ani, aflat lângă mine, se născuse în noaptea din Vosgi. Devenise cel mai mare fotograf de animale al timpului său. Fotografiile lui impecabile cu lupi, urşi şi cocori se vindeau la New York. 

„Tesson, o să te duc să vezi bursucii în pădure”, îmi zisese şi acceptasem, fiindcă nimeni nu refuză invitaţia unui artist în atelierul lui. Nu ştia că „tesson” înseamnă bursuc în franceza veche. Termenul se mai foloseşte încă în dialectele din vestul Franţei şi din Picardia. „Tesson” a apărut prin deformarea latinescului taxos, de unde provin cuvintele „taxonomie”, ştiinţa clasificării animalelor, şi „taxidermie”, arta de a împăia animalele (omului îi place să jupoaie animalele cărora le-a dat un nume). Pe hărţile amănunţite ale Franţei se găsesc acele tessonières, numele unor aşa-zise locuri campestre care purtau amintirea unor masacre. Căci bursucul era urât la ţară şi fatalmente nimicit. Era vinovat că scurma pământul şi rupea gardurile vii. Îi dădeau cu fum şi-l omorau. Merita oare atâta înverşunare din partea oamenilor? Era o fiinţă taciturnă, un animal nocturn şi singuratic. Prefera o viaţă ascunsă, era un rege al umbrei care nu suporta vizitele. Ştia că pacea se apără. Ieşea din vizuină noaptea şi se întorcea în zori. Cum ar fi putut omul să suporte existenţa unui totem al discreţiei, care ridica distanţa la rang de virtute şi se mândrea cu tăcerea? Fişele zoologice descriu bursucul ca fiind „monogam şi sedentar”. Etimologia mă lega de animal, dar nu mă conformasem naturii sale.