Mâine se deschid şcolile. Nu cred să fi aşteptat cineva ziua asta ca mine. Noaptea, care trebuie să-i facă loc pe pământ, rămâne albă. Nu pot să închid ochii. Un frământ, o nerăbdare ciudată îmi fură somnul. Când zorile surâd la ferestre, sar din aşternut şi primul meu gând e să aflu cât e ceasul. Pendula, draga mea prietenă, mi l-a ghicit. Bate patru lovituri sonore, prelungi, care răsună prin toată fiinţa mea. Peste o oră plec cu tata la Craiova. Toţi ai casei s-au trezit. În sufragerie, ceaiul mă aşteaptă fierbinte. Îl sorb în grabă. Mama, care îmi pregăteşte de trei zile bagajele, tot mai găseşte câte ceva de pus. E îngrijorată şi tristă, de parcă m-aş duce la război. Îmi dă mereu sfaturi cum să mă păzesc de răceală, de colegi răi şi de altele. Vine şi tata. Mama îi spune: — Stroe, trebuie neapărat să vorbeşti cu directorul să-l supravegheze îndeaproape. Tata încuviinţează tăcut. Pare cam plictisit de atâtea stăruinţe. Îl cunoaşte pe directorul liceului, au fost colegi de facultate. Asta nu-i rău deloc. Cobor în curtea casei. Afară e răcoare şi umed. Simt un fior de gheaţă prin şira spinării. Încă nu s-a crăpat de ziuă. Văzduhul e o umbră deasa care topeşte zările. Dealul din spatele casei arată ca o matahală apocaliptică, gata să se năpustească asupra mea. Grivei, dulăul, răsare deodată ca din pământ, se gudură şi sare cu picioarele pe mine. Îl cert, dar lui nu-i pasă.

O zbugheşte prin ogradă, răsfăţat. Alerg după el, fără să-l prind. Latră voios şi-i pare bine de joacă. L-aş lua cu mine la oraş, dar nu se poate. E în stare să sfâşie oamenii de acolo, sălbaticul, căci nu prea ştie multe. Mă abat pe la grajd. Moş Ioniţă a scos trăsura din şopron. Acum înhamă caii şi pufăie tacticos din lulea. — Bună dimineaţa, moşule! — Mulţumim dumitale… Te sculaşi cu noaptea-n cap, ai? — Ce să fac, moş Ioniţă? Trebuie să mă duc la şcoală.

— Hei, domnişorule, e bună învăţătura. Pe vremea mea nu se pomenea de aşa ceva. Grivei nu se astâmpără. Latră mereu la caii care se sperie şi azvârlă cu picioarele.

— Marş d-aici, jigodie! îl goneşte moş Ioniţă. Pe urmă, trage trăsura în faţa intrării. Coboară şi tata, însoţit de mama.

— Grig, n-ai uitat nimic? — Nu, măicuţă! Imi iau rămas-bun. Ea mă îmbrăţişează şi-şi şterge pe furiş lacrimile, să n-o vadă tata. Îmi spune la ureche:

— Să-mi scrii, Grig, în fiecare săptămână. Şi fereşte-te să nu răceşti. Ii făgăduiesc totul, ba îmi pun în minte să-i scriu de două ori pe săptămână. Simt cum îmi strecoară ceva în buzunar. Trebuie să fie niscai bănişori. Înainte de a pleca, mă pune să-mi fac cruce şi îmi înfăşoară un şal în jurul gâtului. Pornim. Flutur batista. Mama face la fel. Grivei latră şi se caţără pe garduri, dar nu le poate sări: sunt prea înalte. De la Dimeşti până la oraş e cale de câteva ceasuri. Am bătut-o de multe ori. Mi-a plăcut întotdeauna, mai ales când e vreme bună. Şi ziua de azi arată a fi frumoasă. Nu vorbim nimic. E ciudat lucrul ăsta, dar cu tata nu mă pricep să vorbesc.