Convins că este permis să lauzi un om care nu mai există, pentru că moartea ne scutește de orice motiv, de orice suspiciune, inclusiv în ce privește lauda, nu mă voi teme să plătesc aici tribut corect de elogii prietenului meu, Cosimo Rucellai, al cărui nume nu mi-l pot aminti fără să lăcrimez. El avea toate calitățile pe care cineva le-ar dori pentru un prieten și pe care patria le cere fiilor săi. Cred că nu este nimic mai frumos, cu excepția vieții, decât a te sacrifica de bunăvoie pentru prieteni. Și nimic nu este prea greu atunci când dorești să faci totul, când nu precupețești nimic pentru a face ceva pentru patrie. Declar că printre oamenii pe care i-am cunoscut și frecventat nu am întâlnit pe altcineva care să mă entuziasmeze și să mă înflăcăreze mai mult atunci când erau relatate faptele mari și frumoase. Singurul regret pe care și l-a exprimat pe patul morții a fost acela de a le mărturisi prietenilor că moare în propriul pat, tânăr și lipsit de glorie, fără ca în cariera lui să se fi putut remarca printr-un serviciu deosebit. El aprecia că nu ar fi nimic de zis despre el, cu excepția faptului că a fost un prieten fidel. Dar în lipsa faptelor lui, aș putea, alături de alți câțiva care l-au cunoscut bine, să depun mărturie, cu toată convingerea, pentru strălucitele sale calități. Numai că norocul i-a cam fost potrivnic, în așa măsură, încât nu a putut să ne transmită câteva amintiri ale spiritului său delicat: a lăsat mai multe scrieri și, printre altele, o culegere de versuri erotice cu care a cochetat în tinerețe, fără a avea un subiect real al dragostei, ci numai pentru a-și ocupa timpul până în momentul când norocul i-ar fi putut orienta spiritul spre cugetări mai înalte. Din scrierile sale se poate vedea cu cât succes știa să-și exprime gândurile și ce nume ilustru și-ar fi câștigat în poezie, dacă aceasta ar fi rămas singurul obiect al studiilor sale. Moartea însă mi-a răpit acest prieten atât de drag, așa că nu pot să-i compensez pierderea decât ocupându-mă de memoria sa, atât timp cât este vie, reamintindu-mi acele trăsături care îl remarcau sau ascuțimea spiritului său, înțelepciunea gândurilor sale. Din acest punct de vedere, cel mai recent lucru pe care laș putea evoca este discuția pe care a avut în grădina sa cu Fabrizio Colonnna, unde acesta vorbea cu atâta pricepere despre arta războiului și unde Cosimo se remarca prin întrebări atât de fericite și pline de sens. Eram prezent la această discuție, împreună cu câțiva dintre prietenii noștri. Și nu m-am hotărât să o scriu pentru că acei prieteni ai lui Cosimo, care au fost, ca și mine, martori, să-și reamintească de talentul și virtuțile sale. Ceilalți prieteni ai săi vor regreta faptul că nu au fost acolo pentru a se bucura de înțelepciunea lecțiilor pe care le dădea nu numai în ce privește arta militară, dar și asupra vieții civile, unul dintre oamenii cei mai luminați ai secolului. Fabrizio Colonna, la înapoierea în Lombardia, acolo unde el luptase glorios mult timp pentru regele Spaniei, a trecut prin Florența, unde s-a oprit pentru câteva zile spre a-l vizita pe marele duce și a-i revedea pe câțiva dintre gentilomii cu care fusese în legătură cândva. Cosimo a decis să-l invite în grădina sa nu atât pentru a face să strălucească măreția sa, cât spre a-l avea mai mult timp alături, pentru a discuta cu el. Credea că nu trebuia să lase să-i scape ocazia de a culege diverse informații asupra importantelor probleme ce făceau obiectul constant al preocupărilor sale, pe care le aștepta de la un asemenea om. Fabrizio acceptă aceasta invitație. Mulți dintre prietenii lui Cosimo s-au adunat acolo, printre care, Zanobi Buondelmonti, Batista Della Palla și Luigi Almanni, toți fiind tineri și foarte dragi lui Cosimo, pasionați de același obiect de studiu ca și el. Nu voi aminti aici nici meritele și nici calitățile lor atât de rare. Ei ni le dovedesc din plin, cu strălucire, în fiecare zi. Fabrizio a fost primit cu toate onorurile casei, în condițiile date. Îndată după terminarea prânzului, ei s-au ridicat de la masă și s-au bucurat de toate plăcerile sărbătorii, distracție căreia oamenii mari, ocupați cu cele mai înalte cugetări, nu-i acordă, de obicei, decât foarte puțin timp, iar Cosimo, mereu atent la subiectul principal pe care și-l propune, a profitat de excesul de căldură (erau în cele mai lungi zile ale verii) pentru a-și conduce prietenii în partea cea mai retrasă și mai umbroasă din grădina sa. Ajunși acolo, unii dintre ei s-au așezat pe iarbă, alții pe scaunele aflate sub arborii stufoși. Fabrizio găsea a fi încântător acest loc. El aprecia în mod deosebit unii dintre copacii pe care îi era greu să-i recunoască. Cosimo le-a spus însă: „O parte dintre acești copaci vă sunt, poate, necunoscuți; nu trebuie să vă mirați, căci unii dintre ei erau mai căutați de antici decât sunt de către noi”. Le-a spus denumirile acestora și le-a povestit cum bunicul său, Bernardo, se ocupase personal să-i crească. „M-am gândit deja la ce o să spuneți, replică Fabrizio; acest gust al bunicului dumneavoastră și locul acesta îmi amintesc de unii prinți ai regatului Napoli care au aceleași gusturi și cărora le place acest gen de copaci.” Apoi se opri câteva clipe, ca și când ar fi fost nehotărât dacă să continue sau nu. „Dacă nu mi-ar fi teamă că aș răni pe cineva, adăugă el, în cele din urmă, v-aș spune părerea mea în această privință. Dar mă adresez unor prieteni. Iar ceea ce vreau să spun este numai de dragul conversației și nu pentru a jigni pe cineva. O, ar fi fost mult mai bine, mi se pare, să-i imităm pe antici în vigoarea lor bărbătească și în austeritatea lor, decât în luxul și în moliciunea lor; în ceea ce ei practicau sub arșița soarelui și nu în ce făceau la umbră! La antichitatea pură, de început, cea dinainte de a fi fost coruptă trebuie să apelăm pentru a regăsi morala. Și aceasta pentru că patria a fost pierdută atunci când romanii au căpătat astfel de gusturi”. Cosimo i-a răspuns (pentru a evita însă repetarea plicticoasă a formulelor „el zise”, „el îi răspunse”, vom folosi, în continuare, numele interlocutorilor). Cosimo: Ați deschis discuția pe care o doream. Vă conjur sămi vorbiți în deplină libertate, pentru că numai așa îmi voi permite să vă întreb. Și dacă în întrebările sau în răspunsurile mele iert sau condamn pe cineva, aceasta nu va fi cu vreo intenție din partea mea și nici pentru a scuza sau a acuza, ci numai pentru a afla adevărul de la dumneavoastră. Fabrizio: Aș fi încântat să vă spun tot ce știu în legătură cu cele ce m-ați întreba. Veți judeca voi dacă spun adevărul. În rest, aștept întrebările voastre cu cea mai mare plăcere. Acestea îmi vor fi utile, în măsura în care ele vor putea primi răspunsul meu. Cel care știe să întrebe, ne dezvăluie puncte de vedere și ne oferă o mulțime de idei care, fără acesta, nu ne-ar fi niciodată cunoscute.