Era greu să-ți închipui o vreme înaintea lor, o lume în care nu sosiseră. Însă când au apărut prima dată, în martie, nimeni nu avea habar ce să facă cu ele, cu aceste cutii mici și ciudate care veniseră odată cu primăvara. Toate celelalte cutii, din fiecare etapă a vieții oamenilor, aveau un înțeles clar, un plan de acțiune stabilit. Cutia de pantofi în care se găsea o pereche nouă și lucioasă ce avea să fie purtată în prima zi de școală. Cutia cu cadoul de sărbători, încununată cu o panglică roșie ca un cârlionț, ondulată cu pricepere pe tăișul unei foarfeci. Cutiuța în care se găsea diamantul îndelung visat și cutiile mari de carton, sigilate cu bandă adezivă și etichetate de mână, încărcate în spatele camionului pentru mutări. Până și ultima cutie, odihnind sub pământ, al cărei capac, odată închis, nu va mai fi deschis niciodată. Toate celelalte cutii păreau familiare, ușor de înțeles, ba chiar așteptate. Toate celelalte cutii aveau un scop și un loc anume și se încadrau confortabil în cuprinsul unei vieți obișnuite. Însă aceste cutii erau altfel. Au sosit la începutul lunii, într-o zi altfel obișnuită, sub o lună altfel obișnuită, prea devreme ca să dai vina pe echinocțiul de primăvară. Iar când au sosit cutiile, au sosit pentru toată lumea, toate în același timp. Cutii ca niște mici cufere din lemn – cel puțin, păreau să fie din lemn – care au apărut peste noapte, milioane și milioane de cutii, în fiecare oraș și fiecare țară. Cutiile au apărut pe peluze tunse cu grijă din suburbii, cuibărite între gardurile vii și primele zambile înflorite. S-au așezat pe covorașe bine călcate în picioare din orașe, unde decenii de locatari trecuseră pragurile caselor. S-au scufundat în nisipurile calde din fața corturilor din deșert și au așteptat lângă cabane singuratice de pe malul lacurilor, adunând pe ele roua dimineții în adierea înălțată de pe apă. În San Francisco și São Paulo, în Johannesburg și Jaipur, în Anzi și pe Amazon, nu exista nici un loc sau nici o persoană care să nu fie găsită de cutii. Era ceva deopotrivă liniștitor și tulburător în faptul că fiecare adult de pe pământ părea dintr-odată să împărtășească aceeași experiență suprarealistă, ubicuitatea cutiilor fiind atât motiv de groază, cât și de ușurare

Asta deoarece, în multe privințe, era aceeași experiență. În aproape toate felurile, aceste cutii erau identice. Toate erau de culoare maro-închis, cu nuanțe roșiatice, reci și netede la atingere. Iar pe fiecare cutie era înscris un mesaj simplu, dar criptic, scris în limba maternă a destinatarului său: „Înăuntru se află măsura vieții tale“. În fiecare cutie se găsea un singur fir, inițial ascuns de o bucată alb-argintie de material diafan, astfel încât până și cei care ridicau capacul să se gândească de două ori înainte să se uite la ceea ce se afla dedesubt. De parcă însăși cutia te-ar fi avertizat, încercând să te protejeze de impulsul tău copilăros de a rupe imediat ambalajul. De parcă însăși cutia te-ar fi rugat să faci o pauză, să te gândești bine la următoarea mișcare. Pentru că aceea nu mai putea fi anulată. Cutiile variau de fapt în numai două privințe. Fiecare cufăraș purta numele destinatarului său individual, iar fiecare fir dinăuntru avea o lungime diferită. Însă când au sosit primele cutii în martie, în frica și confuzia de pe moment, nimeni nu a înțeles prea bine ce înseamnă cu adevărat măsura aceea. Cel puțin, nu încă.

Descarca Masura vietii de Nikki Erlick in format pdf.