Plecmd de la bibliotecă, în toiul nopţii, Narses* îşi regăsi suferinţa. Cu neputinţă să scape de ea, cu neputinţă să nu bage în seamă palatul care se ridica de cealaltă parte a pieţei, apărat de metereze, de poarta grea din bronz, de gărzile cu scuturi de aur. In faţa locuinţei imperiale, atît de apropiată şi totuşi inaccesibilă, se simţea respins, exclus pe nedrept din acea viaţă fericită de care se bucurau mii de oameni aflaţi în slujba Alesului lui Dumnezeu, împăratul romanilor, stăpîhul lumii civilizate. De treizeci de ani de cînd trăia în Constantinopol, de treizeci de ani de cînd îndeplinea munca de copist, Narses încă mai căuta să afle prin ce blestem, prin ce neputinţă secretă nu izbutise să păşească dincolo de poarta de bronz a palatului Chalke**. în noaptea aceea, şi asta era pricina plimbării lui nocturne, somnul îi fusese străbătut de un vis care trezea în el ambiţii înăbuşite şi-i zbuciuma mintea cu un vîrtej de speranţe. Nu era un vis ca alîtea altele, amintiri tulburi ale zilei spulberate de noapte, ci o imagine precisă, imperioasă, evocîndu-i mai ales acele