În cantina de la Frankenberg, pauza de prânz atinsese momentul de vârf al aglomerației. Nu mai era nici un loc la mesele lungi, dar soseau întruna valuri de oameni, așezându-se la coadă în spatele separatoarelor din lemn de lângă casa de marcat. Cei care își luaseră deja tăvile cu mâncare hoinăreau printre mese, în căutarea unui loc în care să se poată strecura sau a unei mese de la care se pregătea cineva să plece, însă nu era nimic liber. Larma vaselor, a scaunelor, a vocilor, a picioarelor târșâite și scârțâitul turnichetelor în încăperea cu pereții goi erau asemenea zgomotului făcut de o singură mașinărie imensă. Therese mânca pe fugă, cu broșura „Bun venit la Frankenberg“ proptită de o zaharniță, în fața ei. Citise din scoarță-n scoarță cărticica groasă, cu o săptămână înainte, în prima zi de instructaj, dar nu avea la ea altceva de citit și în cantina angajaților simțea nevoia să se concentreze la ceva. Așa că a citit din nou despre pachetul de concediu, despre concediul de trei săptămâni de care se bucurau angajații cu vechime de cincisprezece ani, și a mâncat meniul zilei– o felie cenușie de friptură de vită, alături de o bilă de piure acoperită cu sos maroniu, o grămăjoară de mazăre și, într-un păhărel minuscul din carton, un boț de hrean. Încerca să-și imagineze cum ar fi fost să lucreze de cincisprezece ani în magazinul Frankenberg, însă îi era imposibil.

Angajații cu vechime de douăzeci și cinci de ani se bucurau de un concediu de patru săptămâni, așa scria în broșură. Magazinul organiza și o tabără pentru vacanțele de vară și de iarnă. Ar fi trebuit să aibă și o biserică, se gândea ea, și un spital unde să se nască copiii angajaților. Organizarea magazinului semăna atât de mult cu cea a unei închisori, încât uneori o înspăimânta gândul că făcea parte din acel organism uriaș. A întors filele cu repeziciune, văzând la un moment dat scris mare, cu litere negre ca tăciunele: „Ești tu omul potrivit pentru Frankenberg?“ Și-a îndreptat privirea spre ferestre, încercând să se gândească la altceva. La acel pulover norvegian elegant, negru cu roșu, pe care îl văzuse la Saks și pe care avea să i-l ia lui Richard de Crăciun, dacă nu găsea un portofel mai frumos decât cele pe care le văzuse până atunci, încadrându-se în suma de douăzeci de dolari. La varianta de a merge cu familia Kelly la West Point pentru un meci de hochei, duminica următoare. Fereastra pătrată, uriașă, din partea opusă a încăperii arăta ca un tablou de… cine să fi fost? Mondrian. Un mic ochi de geam al ferestrei din colț se deschidea spre cerul alburiu, iar prin el nu zbura nici o pasăre. Oare ce fel de decor s-ar fi putut face pentru o piesă a cărei acțiune avea loc într-un magazin? Gata, se întorsese la realitate.