Când scrisoarea a sosit în cutia poştală, mama a fost în extaz. Hotărâse deja că toate problemele noastre se terminaseră, dispărând pentru totdeauna. Eu eram singurul mare impediment din planul ei. Nu mă consideram o fiică neascultătoare, dar pentru mine, aceea a fost picătura care a umplut paharul. Nu voiam să fac parte din familia regală. Nu voiam să fac parte din Unu. Nici măcar nu voiam să încerc. M-am ascuns în camera mea – singurul loc unde puteam evita pălăvrăgeala din casă –, încercând să născocesc un argument care să îi mai taie din avânt. Aveam deja o colecţie impresionantă de păreri sincere… dar nu credeam că e dispusă să asculte vreuna. N-o mai puteam evita pentru mult timp. Ora cinei se apropia şi, având în vedere că eram cea mai mare dintre copiii care mai rămăseseră acasă, gătitul mesei cădea pe umerii mei. M-am ridicat din pat şi m-am dus în gura şarpelui. Mama s-a uitat urât la mine, dar n-a spus nimic. M-am învârtit, tăcută, prin bucătărie şi prin sufragerie în timp ce am gătit împreună puiul, pastele şi am tăiat feliile de măr, pregătind masa pentru cinci persoane. Dacă îmi ridicam ochii de la treabă, ea afişa o expresie cumplită, ca şi când se aştepta să mă simt ruşinată de faptul că nu-mi doream aceleaşi lucruri ca şi ea. Încerca asta adesea. Ca atunci când nu voisem să accept să lucrez deoarece familia care ne găzduia era foarte nepoliticoasă. Sau când îmi cerea ca eu să fac curat în toată casa pentru că nu ne puteam permite să chemăm pe cineva din Şase să ne ajute. Uneori funcţiona. Alteori, nu. Iar acum mă aflam în acel punct în care nu puteam fi convinsă sub nicio formă. Nu mă suporta când eram încăpăţânată. Dar moştenisem asta de la ea, aşa că n-ar fi trebuit să fie surprinsă. Cu toate că acest lucru nu mă viza doar pe mine. În ultima vreme, mama fusese cam agitată. Vara era pe sfârşite şi, curând, urma să înfruntăm frigul. Şi grijile. A trântit furioasă carafa cu ceai în mijlocul mesei. Salivam la gândul unei porţii de ceai cu lămâie. Dar trebuia să aştept; nu ar fi fost înţelept să beau acum paharul care mi se cuvenea şi apoi să fiu nevoită să mă mulţumesc doar cu apă. — Ai muri dacă mi-ai face şi mie pe plac şi-ai completa formularul? m-a întrebat, nemaifiind în stare să se abţină. Alegerea ar fi o şansă minunată pentru tine, pentru noi toţi. Am oftat adânc, gândindu-mă că acea completare a formularului era aproape sinonimă cu moartea. Nu era niciun secret că rebelii – coloniile subpământene care urau Illeá, naţiunea noastră mare şi relativ tânără – atacau palatul cu violenţă, şi încă destul de frecvent. Îi mai văzuserăm în acţiune şi în Carolina. Una dintre casele magistraţilor arsese din temelii, iar câtorva oameni din Doi le fuseseră vandalizate maşinile. Odată au pus la cale chiar şi o evadare din închisoare, dar luând în considerare că eliberaseră doar o adolescentă care reuşise să rămână însărcinată şi un bărbat din Şapte, care avea nouă copii, nam avut cum să nu fiu de partea lor. Dar, în afară de pericolul iminent, numai ideea de a mă înscrie pentru Alegere mă făcea să mă simt rău. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc trecând în revistă toate motivele pe care le aveam pentru a rămâne unde eram. — În ultimii ani, tatălui tău i-a fost foarte greu, a sâsâit mama. Dacă ai avea măcar un pic de milă, te-ai gândi şi la el. Tata. Mda! Chiar voiam să-l ajut. Şi pe May, şi pe Gerad. Şi chiar şi pe mama. Când îmi vorbea aşa, nu mai aveam motive pentru a zâmbi. De la o vreme nu stăteam tocmai pe roze. Mă întrebam dacă tata vedea înscrierea mea ca pe o întoarcere la normal, dacă o sumă de bani, cât de mică, putea îmbunătăţi lucrurile. Situaţia noastră nu era atât de disperată încât să trăim cu teama că nu vom supravieţui sau ceva de genul ăsta. Nu eram nevoiaşi. Dar bănuiesc că nu eram nici prea departe de asta. Casta noastră se afla la doar trei nivele de treapta de jos. Noi eram artişti. Iar artiştii şi interpreţii de muzică clasică erau la doar trei paşi de mizerie. Literalmente. Banii noştri erau din ce în ce mai puţini şi mai greu de chivernisit, iar veniturile depindeau foarte mult de sezoanele lucrătoare. Cândva am citit într-o carte veche de istorie că înainte toate sărbătorile importante erau îngrămădite în lunile de iarnă. Una numită Halloween, urmată de Ziua Recunoştinţei, apoi Crăciunul şi Anul Nou. Toate, una după alta. Crăciunul a rămas la fel. Nu era ca şi cum ai fi putut schimba data de naştere a unei zeităţi. Dar de când Illeá a încheiat acel mare tratat de pace cu China, Anul Nou a început să fie sărbătorit în ianuarie sau în februarie, în funcţie de fazele Lunii. Toate sărbătorile de recunoştinţă sau independenţă din partea asta a lumii erau acum numite, pur şi simplu, Ospăţul Recunoştinţei. Acesta era vara. Atunci se sărbătorea formarea Ileei, pentru a ne bucura de faptul că eram încă în viaţă. Nu ştiam ce anume fusese Halloweenul. Nu mai reapăruse niciodată. Aşadar, cel puţin de trei ori pe an, întreaga familie era angajată cu normă întreagă. Tata şi May pictau tablouri, iar clienţii le cumpărau pentru a le oferi ca daruri. Eu şi mama mergeam la petreceri – eu cântam, iar ea mă acompania la pian – şi, dacă puteam, nu refuzam nicio ofertă de lucru. Când eram mai mică, gândul de a cânta în faţa unui public mă îngrozea. Acum încercam să mă orientez spre muzica de atmosferă. Asta eram în ochii angajatorilor noştri: nişte persoane menite a fi ascultate, nu văzute.