Mama s-a suit pe o scară de lemn şi studiază acoperişul de stuf, iar eu îi întind de jos rufele, să le pună la uscat în soarele de dupăamiază. Pe cer nu-i nici scamă de nor. Nu se anunţă nicio ploaie, cât de mică, în săptămânile următoare. Însă n-are rost să-i zic Amei. Se uită la orezăriile care coboară ca nişte trepte coasta muntelui, până jos în sat, de unde-i fac răutăcios cu ochiul acoperişurile de tablă ale vecinilor. Acoperişul de tablă arată că tatăl familiei nu toacă banii pentru proprietar jucând cărţi la ceainărie. Acoperişul de tablă arată că fiul familiei lucrează la cărămidăria de la oraş. Acoperişul de tablă arată că focul o să ardă mai departe şi pruncul o să fie sănătos când vin ploile. — Lasă-mă să merg la oraş, zic. Pot să mă tocmesc şi eu la nişte bogătani, ca Gita, şi să vă trimit ce câştig. Ama mă mângâie pe obraz, cu mâna ei muncită şi aspră ca limba de ieduţ abia flatat. — Lakshmi, fata mea, îmi zice. Tu trebuie să-ţi vezi de şcoală, nu te lua după taică-tău vitreg. De la o vreme, îmi vine să-i zic, tatăl vitreg se uită la mine ca la stratul de castraveţi pe care i-am sădit în faţa căscioarei. Îşi tot mijeşte ochii scuturând scrumul ţigării pe jos. — Să te văd ce bani frumoşi scoţi pe ei, îmi zice. El vede numai ţigări, bere de orez, o vestă nou-nouţă. Eu văd un acoperiş de tablă. Înainte să plece Gita Desenam pătrate în praful de pe drumul de pământ dintre căscioare şi ne jucam de-a ţopăita-ntr-un picior. Ne treceam de o sută de ori pieptănul prin păr, închipuindu-ne cum o să-i cheme pe fiii şi fiicele noastre. Ne ţineam de nas de câte ori trecea nevasta mai-marelui, amintindu-ne cum trăsese un vânt la izvorul satului, tocmai când o lua în faţă. La şcoală, când spuneam o poezie, frecam pentru noroc crestătura zimţată din bancă. La orezărie ne băteam cu noroi, cum stăteam aplecate de spate toată după-amiaza, iar când Gita a nimerit-o din greşeală în ceafa pe sora ei mai mare, cea cu nasul pe sus, ne-am prăpădit de râs.