Mama care și-a sfâșiat rochia de pe ea când a venit poliția cu vestea la ușa ei, după care a luat-o la fugă-n josul străzii, doar cu ce era-ncălțată, iar vecinii, chiar și cei care o cunoșteau bine, s-au ascuns după ferestre și uși, înfricoșați de durerea ei. Mama care a rămas cu poșeta fiicei ținută strâns în brațe, în timp ce ambulanța prindea viteză. Poșeta roz cu alb, în formă de pudel, mânjită de sânge. Mama care a-nceput să le facă de mâncare detectivilor și preotului din cartier, în timp ce ei încercau s-o facă să priceapă ce se-ntâmplase, și-avea pielea parcă smulsă de pe mâini de la muntele de cepe cu care se lupta să le toace, și muntele de vase pe care le spăla cu apă clocotită.

Nu reușise nimeni s-o facă să stea jos. Dacă se-așeza, însemna că trebuia să afle. Saccepte. Mama care a plecat de la morgă după ce identificase cadavrul copilului ei, și-a intrat, cu amândouă mâinile întinse, în partea din față a unui transformator municipal aflat sub tensiune. Șocul electric a zvârlit-o înapoi vreo șapte metri, cu buricele degetelor fumegându-i de la curentul care intrase și ieșise prin ele, cu buzele-nnegrite. Dar a supraviețuit. Mama care fusese o actriță celebră, dar acum aștepta vești cum așteaptă ghețarii la capătul pământului – înghețată și calmă, doar pe jumătate vie. Mama care eram în acea zi de iulie, îngenuncheată, în timp ce asistentul de pe ambulanță încerca să intre în contact cu mine, spunându-mi vorbe, propoziții, pe nume. Nu voiam să las din brațe cadavrul copilului meu. „Detectiv Hart“, repeta el iar și iar, pe când eu, în mintea mea, simțeam că nu mai aveam aer, că mă prăbușeam. De parcă persoana cu numele ăla mai putea exista.

Noaptea pare zdrențuită, în timp ce ies din oraș cu mașina, printr-o ceață cu găuri, pe sub un cer de septembrie care stă să cadă. În urma mea, colina Potrero e doar o-ntindere de plajă moartă, într-un San Francisco inconștient sau care a uitat de el. Deasupra liniei norilor, se-nalță o sferă de un galben spectral – e luna, uriașă, parcă umflată cu pompa, de culoarea limonadei. Nu mă pot opri să mă uit la ea, cum se rostogolește din ce în ce mai sus, deo strălucire saturată, ca o rană deschisă. Ori, dacă nu, ca o intrare luminată doar de suferință. Nu vine nimeni să mă salveze. Nu poate nimeni să vină-n ajutorul altuia, cu toate că altădată credeam altfel. Credeam tot felul de lucruri, dar acum sunt conștientă că nu poți să-naintezi altfel decât dacă pornești de la nimic – sau de la ce-o fi, care nu e chiar nimic. Pe mine mă am, și-atât, pe nimeni altcineva. Și am drumul în fața mea, și ceața insinuantă din jurul meu. Am și luna torturată, de sus.

Merg până nu mai văd repere cunoscute, dar nu mai arunc priviri în retrovizor să m-asigur că nu se ține nimeni după mine. La Santa Rosa, motelul Travelodge stă pitit în spatele parcării unui magazin universal, cât e de lung, pustiu și luminat ca ziua, ca un bazin de înot, în care pe timpul nopții nu se bălăcește nimeni. Sun, și recepționista de noapte face un zgomot oarecare de undeva din spate, după care se ivește, veselă nevoiemare, ștergându-și mâinile de rochia de bumbac viu colorată.