Tronul de Cranii (Seria DEMON, partea a IV-a) Peter V. Brett descarca gratis PDF.

PROLOG

FĂRĂ ÎNVINGĂTOR 333 D.Î. (După Întoarcere), TOAMNA

— Nu! Inevera țâșni, dar îmbrățișă numai aerul, când Par’chinul se aruncă, împreună cu soțul ei, de pe stâncă. Luară cu ei toată speranța rasei umane. De cealaltă parte a cercului de luptă, Leesha Paper scoase un țipăt asemănător. Legile ritualice stricte ale Domin Sharum fură uitate, iar martorii din ambele tabere se grăbiră spre abis, adunându-se laolaltă să privească în bezna care-i înghițise pe oponenți. În lumina lui Everam, Inevera vedea la fel de clar pe întuneric ca ziua în amiaza mare. Contururile lumii erau definite de strălucirea magiei. Dar magia era atrasă de viață, iar acolo, jos, nu era mare lucru. Doar piatră și pământ. Cei doi bărbați, care străluciseră ca soarele cu doar o clipă în urmă, dispăruseră în bezna anostă a magiei înconjurătoare. Inevera își răsuci cercelul, cu fragmentul de hora din interior conectat la perechea lui, aflată în urechea soțului ei, însă nu auzi nimic. Poate nu se afla în raza de acțiune sau se stricase în cădere.

Sau poate că nu era nimic de auzit. Își stăvili tremuratul, când o briză rece, de munte, suflă peste ea. Îi privi pe ceilalți care se adunaseră în buza prăpastiei, citindu-le expresiile, căutând o urmă de trădare, un semn că unul dintre ei știuse ce urma să se întâmple. Citi și magia emanată de ei. Cercul protejat din monede făcute din electrum, pe care-l purta, nu o ajuta să citească spiritele la fel de bine cum o făcea soțul ei, purtând Coroana lui Kaji, însă devenea tot mai pricepută la înțelegerea emoțiilor. Șocul era evident în tot grupul. Existau variații de la unul la altul, însă nu acesta era rezultatul la care se așteptase vreunul dintre ei. Chiar și Abban, mincinosul arogant, cel care avea mereu ceva de ascuns, era îngrozit. El și Inevera fuseseră adversari teribili, fiecare încercând să-l piardă pe celălalt, însă el ținea la Ahmann, pe cât îi stătea în putință unui khaffit fără onoare, și avea de pierdut mai mult decât oricine dacă se dovedea că murise. Ar fi trebuit să otrăvesc ceaiul Par’chinului, se gândi Inevera, amintindu-și chipul lui deloc bănuitor din seara în care apăruse din deșert cu Sulița lui Kaji. Să-l fi înțepat cu un ac înmuiat în venin. Să-i fi pus o aspidă între perne când ațipise înainte de alagai’sharak. Chiar și să fi pretins că m-a jignit și să-l fi ucis cu mâinile goale. Orice, numai să nu-l fi lăsat pe mâna lui Ahmann. Inima lui era prea sinceră pentru crimă și trădare, chiar și cu soarta Alei în joc. Era. Deja folosise trecutul, deși el dispăruse de doar câteva clipe. — Trebuie să-i găsim. Vocea lui Jayan păru foarte îndepărtată, deși primul ei născut se afla chiar lângă ea.

— Da, încuviință Inevera, cu mintea încă învârtindu-i-se. Deși va fi dificil pe întuneric. Deja țipetele demonilor vântului răsunau de pe stânci, împreună cu agitația profundă produsă de cei ai pietrei, ascunși în munte.

— Voi folosi hora ca să ne ghideze, adăugă ea.

— Mai bine-ai avea răbdare cu asta, spuse Jiwah Ka a Par’chinului, dându-i la o parte pe Rojer și pe Gared și lăsându-se pe burtă, apoi trecându-și picioarele peste marginea stâncii.

— Renna! Leesha dădu să o prindă de încheietură, însă Renna fu mai iute și se îndepărtă rapid. Tânăra femeie strălucea de magie. Nu atât de puternic precum Par’chinul, însă mai puternic decât oricine altcineva. Degetele ei de la mâini și de la picioare se înfipseră în stâncă asemenea pintenilor demonilor, fisurând piatra, ca să-și creeze susținere. Inevera se întoarse spre Shanjat.

— După ea! Marchează-ți urma! Spre lauda lui, Shanjat nu arătă nimic din teama care-i străbătea aura când privi spre stâncă.

— Da, Damajah. Își lovi pieptul cu pumnul și își aruncă sulița și scutul pe umăr, lăsându-se pe burtă și trecând peste margine, apoi începu să coboare cu grijă. Inevera se întrebă dacă sarcina nu îl depășea. Shanjat era la fel de puternic ca orice bărbat, însă nu ucisese niciun demon în noaptea aceea și nici nu avea puterea inumană care-i permitea Rennei am’Bales să-și croiască propria cale. Dar kai’Sharum o surprinse; și poate se surprinse și pe sine, folosindu-se de multe dintre fisurile create de soția Par’chinului pentru a coborî, la rândul lui. Curând, dispăru și el în beznă.

— Dacă vrei să-ți arunci oasele, fă-o acum, ca să putem începe căutarea, spuse Leesha Paper. Inevera se uită la târfa din ținuturile verzi, înăbușindu-și un mârâit, care-i amenința expresia calmă. Firește că voia s-o vadă pe Inevera aruncând zarurile. Fără îndoială că era disperată să afle cuvintele profeției. De parcă nu furase deja destul de la Inevera. Nimeni nu știa, însă zarurile îi spuseseră că Leesha purta copilul lui Ahmann în pântec, amenințând tot ce construise. Inevera se luptă cu dorința de a-și scoate pumnalul și de a smulge copilul acum, punând capăt problemelor înainte să înceapă. Nu ar fi putut-o opri. Locuitorii ținuturilor verzi erau redutabili, însă nu se puteau măsura cu fiii ei și cu doi maeștri Damaji sharusahk. Inspiră și își găsi echilibrul. Inevera ar fi vrut să-și azvârle furia și teama asupra femeii, însă nu era vina Leeshei Paper că bărbații erau asemenea proști fuduli. Fără îndoială că încercase să-l convingă pe Par’chin să nu arunce provocarea, exact cum încercase și Inevera să îl convingă pe Ahmann să nu o accepte. Poate că lupta fusese inevitabilă. Poate că Ala nu putea îndura doi Izbăvitori. Dar acum nu mai exista niciunul și asta era mult mai rău. Fără Ahmann, alianța Krasiană avea să se destrame, iar Damaji să devină niște căpetenii certărețe. Aveau să îi ucidă pe fiii dama ai lui Ahmann, apoi să se întoarcă unul împotriva celuilalt; și spre abis cu Sharak Ka. Inevera îl privi pe Damaji Aleverak din tribul Majah, care se dovedise cel mai dificil obstacol în calea ascensiunii lui Ahmann, dar și unul dintre cei mai valoroși sfetnici ai săi. Loialitatea sa față de Shar’Dama Ka era indubitabilă, însă asta nu avea să-l împiedice să-l ucidă pe Maji, fiul Majah al lui Ahmann, pentru a nu-i submina autoritatea propriului său fiu, Aleveran. Un moștenitor ar fi putut încă uni triburile, dar cine? Niciunul dintre fiii săi nu era pregătit, îi spuneau zarurile, însă ei nu aveau să creadă la fel și nici să renunțe la puterea interimară, dacă puneau mâna pe ea. Jayan și Asome fuseseră rivali dintotdeauna, iar aliații puternici aveau să se îndrepte spre ei cu zecile.

Dacă Damaji nu îi distrugeau poporul, fiii ei aveau să o facă. Inevera se mișca, fără cuvinte, în cercul în care cei doi bărbați care se visaseră Izbăvitori se luptaseră cu câteva clipe înainte. Pământul era îmbibat cu sângele lor, iar ea îngenunche, apăsându-și mâinile în el, înmuindu-le în el, împreună cu zarurile. Apoi le scutură. Krasianii formară un cerc în jurul ei, ținându-i pe cei din ținuturile verzi la distanță. Zarurile Ineverei erau cioplite din oasele unui prinț al demonilor și îmbrăcate în electrum. Alcătuiau cea mai puternică pereche pe care o avusese orice dama’ting, încă de pe vremea celei dintâi Damajah. Pulsau de putere, strălucind în beznă. Le aruncă, iar semnele prevestitoare scânteiară, oprind zarurile în felul acela nefiresc, formând un model de simboluri pe care ea să le poată citi. Pentru cei mai mulți nu avea sens. Chiar și dama’ting se certau pe seama interpretării unei aruncări, însă Inevera le citea la fel de ușor precum cuvintele de pe un pergament. O ghidaseră prin decenii de tumult și revolte, însă deseori se întâmpla să ofere un răspuns vag, care nu-i aducea prea mare ușurare.

— Nu există învingător… Ce însemna asta? Căderea îi ucisese pe amândoi? Lupta continua acolo jos? O mie de întrebări fierbeau înăuntrul ei, și ea aruncă iar, însă modelul rămase neschimbat, așa cum știa că se va întâmpla. — Ei bine? întrebă târfa de la miazănoapte. Ce zic? Inevera își înghiți o replică aspră, știind că următoarele sale cuvinte erau esențiale. Într-un final, decise că adevărul sau mai tot adevărul era un răspuns la fel de bun ca oricare pentru a ține la distanță uneltirile minților ambițioase din jurul ei. — Nu există un învingător, spuse ea. Lupta continuă acolo jos și numai Everam știe cum se va sfârși. Trebuie să îi găsim, și încă repede. Coborârea dură ore întregi. Întunericul nu îi încetini, fiindcă toți cei din grupul de elită puteau vedea prin magie, însă demonii de stâncă și piatră bântuiau acum poteca, perfect camuflați de versant. Demonii vântului strigau din cer, dând târcoale. Rojer își luă instrumentul și-i stoarse de pe strune acordurile de jale ale Cântecului Asfințirii, ținându-i pe alagai la distanță. Amanvah își ridică glasul să îl acompanieze, iar muzica lor, întărită de magia hora, umplu noaptea. Chiar și sub bătaia vântului deznădejdii, care amenința să încline balanța victoriei în afara centrului ei, Inevera se simțea mândră de abilitățile fiicei sale. Protejați de magia stranie a fiului lui Jessum erau apărați de alagai, însă avansau foarte încet. Inevera simțea că o furnică degetele să-și scoată bagheta de electrum de la cingătoare, în timp ce alerga să își regăsească soțul, dar nu dorea să dezvăluie această putere celor de la miazănoapte. În plus, ar fi atras și mai mulți alagai. În schimb, fu nevoită să țină pasul măsurat, impus de Rojer, în timp ce Ahmann și Par’chinul probabil că sângerau până la moarte în vreo văiugă uitată.