Părintele psihanalizei, Sigmund Freud, avea o viziune oarecum întunecată asupra naturii umane. Acesta afirma că o credinţă în bunătatea umană nu era decât „o iluzie extrem de gravă" (1933/2010, p. 627) şi considera că marile mase ale umanităţii se dovedesc 11 a nu valora nimic" (1905/2010, p. 54), având un nucleu „antisocial şi anticultural" (1927/2010, p. 167) şi fiind, esenţialmente, ,,inerte şi lipsite de idei" (ibid., p. 168). Discipolii lui Freud au menţinut această perspectivă sceptică, dacă nu chiar cinică, asupra omului, privind cu suspiciune orice trăsături pozitive ale acestuia. În schimb, au căutat cu sârguinţă dovezile angoasei refulate sau ale anxietăţii ţinute în frâu care, credeau ei, se ascund inevitabil în spatele atributelor luminoase şi plăcute ale personalităţii. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, s-a petrecut o schimbare. Analiştii britanici (de exemplu, W. R. D. Fairbairn, Donald Winnicott, Michael Balint), care nu erau afiliaţi nici teoriilor Annei Freud şi nici celor ale Melaniei Klein, au pus sub semnul întrebării noţiunea de 11narcisism primar" şi au înlocuit-o cu "iubire primară". Aceştia au acordat o mai mare importanţă relaţiilor cu obiectul decât descărcării instinctuale1 . Au privit psihopatologia nu ca pe rezultatul unei lupte inerente între instinctele de viaţă şi, respectiv, de moarte (şi între aceste instincte şi Supraeu), ci ca pe un rezultat al ingerinţelor, abuzului, suprastimulării sau neglijării din partea îngrijitorilor timpurii ai copilului. Etica fundamental romantică a acestei perspective a făcut posibilă recunoaşterea bunătăţii fiinţelor umane, ca fiind intrinsecă şi naturală, nu doar defensivă sau sublimatorie. De cealaltă parte a Atlanticului, studiile lui Erik Erikson au furnizat posibilitatea de a privi dezvoltarea umană ca oferind, pe parcursul etapelor sale succesive, rezultate gratificatoare personal ale fiecăreia dintre sarcinile şi provocările specifice vârstei. Astfel, s-a creat terenul pentru psihologia psihanalitică a sănătăţii mentale.