Pe podea sunt împrăștiate rămășițe de echipament medical: instrumente chirurgicale mâncate de rugină, ole sparte, borcane, scheletul zgâriat al unui scaun vechi pentru invalizi. O saltea zdrențuită zace răsturnată lângă un perete, ciuruită de pete galbene ca de ere. Ținându-și strâns servieta, Daniel Lemaitre simte un val copleșitor de greață: e ca și cum timpul ar pus stăpânire pe suetul clădirii, lăsând în loc ceva putred și bolnav. Înaintează repede pe hol, și pașii îi răsună cu ecou pe podeaua faianțată. Ține-ți privirea ațintită spre ușă! Nu te uita înapoi! Dar obiectele distruse îi atrag atenția, ecare dintre ele spunându-și povestea. Nu e greu să ți-i imaginezi pe pacienții care au stat aici, tușind și scuipându-și plămânii. Uneori i se pare că simte chiar și mirosul, așa cum era odinioară – încă mai plutește în aer duhoarea grea, acră, a chimicalelor din vremea când saloanele erau folosite. Daniel a ajuns la jumătatea holului când se oprește. O mișcare în camera din față – ceva nedeslușit, întunecat. I se strânge stomacul. Se uită drept înainte nemișcat, cuprinzând cu privirea obiectele învăluite în umbră din încăpere – hârtii împrăștiate pe podea, tuburile contorsionate ale unui dispozitiv de respirat, un cadru de pat rupt, curelele roase care erau folosite pentru a lega pacienții și care acum atârnă libere. Simte furnicături din cauza încordării, dar nu se întâmplă nimic. Clădirea e tăcută, încremenită. Răsuă adânc și pornește din nou. Nu prost! își spune. Ești obosit. Prea multe nopți nedormite... te-ai trezit de prea multe ori prea devreme. Odată ajuns la ușa principală, Daniel o deschide. Vântul suă furios și o împinge înapoi în balamale. Face un pas în față și e orbit de o rafală înghețată de ninsoare, dar e o ușurare să e afară. Sanatoriul îl neliniștește. Deși știe ce o să devină – a schițat ecare ușă, ecare fereastră și ecare întrerupător al hotelului nou –, acum nu poate decât să reacționeze la trecutul său, la ce fusese cândva.