Totul a început cu o mâncărime. Nu mâncărimea metaforică de a călători sau vreo criză a vârstei de mijloc, ci o mâncărime la propriu, de natură fizică. O mâncărime ca o gheară înnebunitoare pe care o simți pe piele și te ține treaz toată noaptea, care a apărut în ultimul an de facultate, la început în vârful picioarelor și apoi tot mai sus, pe gambe și coapse. Am încercat să rezist și să nu mă scarpin, însă mâncărimea era stăruitoare, răspândindu-se pe suprafața pielii ca o mie de mușcături invizibile de țânțari. Fără să-mi dau seama ce făceam, mâna a început să-mi rătăcească în jos pe picioare, unghiile greblând blugii în căutarea unei alinări, înainte de a scormoni pe sub tiv pentru a se afunda direct în carne. M-am scărpinat pe când lucram cu jumătate de normă la un laborator foto din campus. M-am scărpinat pe sub biroul uriaș de lemn de la bibliotecă. M-am scărpinat în timp ce dansam cu prietenii pe podelele alunecoase de la bere dintr-un bar aflat în subsolul unui hotel. M-am scărpinat când dormeam. Nu după mult timp, o puzderie de tăieturi supurante, cruste groase și cicatrici proaspete îmi desfigurau picioarele de parcă ar fi fost lovite cu spini de trandafiri. Semnele însângerate ale unei lupte din ce în ce mai mari care se dădea înăuntrul meu.

— S-ar putea să fie un parazit pe care l-ai luat pe când studiai în străinătate, mi-a spus un specialist chinez în tratamente naturiste înainte de a mă trimite afară cu niște suplimente ce miroseau pestilențial și cu niște ceaiuri amare. O asistentă de la cabinetul medical al facultății credea că ar putea fi o eczemă și mi-a recomandat un unguent. Un medic generalist a presupus că problema mea era legată de stres și mi-a dat niște mostre dintr-un medicament pentru combaterea anxietății. Însă nimeni nu părea să știe ceva sigur, așa că am încercat să nu dau prea multă importanță. Am sperat că va trece de la sine. În fiecare dimineață, întredeschideam ușa camerei de cămin, cercetam atent holul, după care fugeam înfășurată în prosop spre baia comună, înainte să-mi poată vedea cineva picioarele. Îmi spălam pielea cu o cârpă udă, privind cum dârele roșietice se încolăceau la vale pe scurgerea dușului. Mă ungeam cu un strat gros din tot felul de alifii făcute la farmacie cu loțiune tonică de hamamelis și mă țineam de nas în timp ce beam amestecul de ceaiuri amare. Când s-a făcut prea cald ca să port blugi în fiecare zi, mi-am cumpărat un set de colanți negri opaci. Mi-am luat așternuturi închise la culoare ca să ascund urmele ruginii. Iar atunci când făceam sex, țineam lumina stinsă. Odată cu mâncărimea a apărut și somnolența. Ațipeam câte două, apoi patru, apoi șase ore. Oricât aș fi dormit, corpul meu nu părea să se odihnească. Am început să moțăi pe când repetam cu orchestra și în timpul interviurilor de angajare, înainte de un termen-limită și la cină, dar mă trezeam și mai secătuită de puteri. — Niciodată în viața mea nu m-am simțit atât de obosită, le-am mărturisit într-o zi prietenilor mei, în drum spre cursuri.

— Nici eu, nici eu, m-au consolat ei. Toată lumea era obosită. Văzuserăm mai multe răsărituri de soare în ultimul semestru decât în toată viața noastră, un amestec de multe ore petrecute la bibliotecă pentru lucrarea de diplomă și de petreceri în care ne dezlănțuiam până la ziuă. Locuiam în inima campusului Universității Princeton, la ultimul etaj al unui cămin în stil gotic cu turnulețe și garguie care rânjeau. După încă o noapte albă, prietenii mei se adunau la mine pentru un ultim pahar înainte de culcare. Camera avea ferestre mari ca de catedrală, și ne plăcea să stăm pe marginea pervazului, balansându-ne picioarele în afara clădirii, privind petrecăreții beți turtă care mergeau împleticindu-se în drum spre casă în timp ce primele raze de soare de culoarea chihlimbarului brăzdau curtea pavată cu dale de piatră. Momentul absolvirii se întrezărea, și noi eram hotărâți să savurăm împreună aceste ultime săptămâni înainte de a ne împrăștia cu toții, chiar dacă asta însemna să ne forțăm corpurile până la limită. Și totuși, mi-era teamă ca oboseala mea să nu fie cu totul altceva. Singură în pat, după ce pleca toată lumea, simțeam că sub pielea mea avea loc un festin, ceva care își croia drum prin artere, înfigându-și colții în sănătatea mea mintală. În adâncul sufletului, mă îndoiam că exista vreun parazit. Am început să mă întreb dacă adevărata problemă nu eram cumva chiar eu. În lunile care au urmat, m-am simțit de parcă m-aș fi aflat pe mare, la un pas de înec, agățându-mă de orice ar fi putut să mă țină la suprafață.

O vreme am reușit. Am terminat facultatea, după care m-am alăturat colegilor mei în exodul în masă către New York. Am găsit un anunț pe Craigslist pentru un dormitor liber într-un apartament mare cât un etaj situat pe Canal Street, deasupra unui magazin de materiale pentru artiști plastici. Era în vara anului 2010 și un val de căldură înghițise tot oxigenul din oraș. Pe când ieșeam de la metrou, duhoarea de gunoi putrezit m-a izbit în față. Navetiști și hoarde de turiști care cumpărau genți de designer contrafăcute se înghionteau pe trotuare. Apartamentul se afla la etajul trei, unde se ajungea numai pe jos, şi, când m-am pomenit în fața ușii de la intrare după ce îmi târâsem valiza, maieul meu alb cu bretele subțiri devenise transparent. M-am prezentat noilor mei colegi de apartament; erau nouă. Aveau cu toții un pic peste douăzeci de ani și aspirau să ajungă ceva în viață: trei actori, două modele, un chef, un designer de bijuterii, un student doctorand și un analist financiar. Pentru opt sute de dolari pe lună fiecare dintre noi avea propria peșteră fără ferestre, separată printr-un perete fals și subțire ca o foaie de hârtie pe care un proprietar avar îl construise pentru a scoate cât mai mulți bani. Obținusem o stagiatură pe timpul verii la Centrul pentru Drepturi Constituționale, iar când m-am prezentat în prima zi mi s-a părut copleșitor să mă aflu în aceeași încăpere cu unii dintre cei mai de temut apărători ai libertăților civile din țară. Munca părea importantă, însă stagiatura nu era plătită, iar traiul la New York te secătuia de bani. Am cheltuit rapid cei două mii de dolari pe care i-am economisit în timpul anului.

Chiar dacă lucram seara ca babysitter sau la restaurant, abia dacă aveam din ce trăi. Gândul la viitorul meu – scump, dar gol – mă umplea de groază. Însă, în momentele în care îmi dădeam voie să visez cu ochii deschiși, mă și încânta. Posibilitățile legate de cine aș fi putut deveni și unde aș putea ajunge păreau infinite, firul vieţii desfășurându-se mult dincolo de ceea ce puteau vedea ochii minții mele. Mi-am imaginat o carieră de corespondent străin în nordul Africii, de unde este tatăl meu și unde am locuit o perioadă scurtă de timp, când eram copil. Am cochetat, de asemenea, cu ideea de a face dreptul, care părea o cale mai prudentă de urmat. Sinceră să fiu, aveam nevoie de bani. Reușisem să fac o facultate din Ivy League numai pentru că beneficiasem de o bursă integrală. Însă aici, în lumea reală, nu aveam plasele de siguranță – conturi de economii, relații familiale, joburi pe Wall Street cu salarii de șase cifre – pe care le aveau mulți dintre colegii mei. Mi-era mai ușor să mă îngrijorez din cauza situației incerte ce se întrezărea decât să mă confrunt cu o altă schimbare, și mai neliniștitoare. În ultimul semestru, pentru a combate oboseala, am consumat la greu băuturi energizante cu cofeină. Când acestea au încetat să-și mai facă efectul, un băiat cu care m-am întâlnit o perioadă scurtă de timp mi-a dat câteva dintre pastilele lui de Adderall ca să supraviețuiesc pe perioada examenelor de dinainte de absolvire.

Curând însă nici ele nu au mai fost de ajuns. Cocaina era de bază la petrecerile din cercul meu de prieteni și erau mereu prin preajmă niște tipi care ofereau o liniuță gratuit ici și colo. N-a spus nimeni nimic atunci când m-am apucat și eu. Și colegii mei din apartamentul de pe Canal Street s-au dovedit a fi niște petrecăreți de prima mână. Am început să iau amfetamine așa cum unii oameni își mai pun în cafea o doză de espresso – un ajutor la care apelam de nevoie, o modalitate de a stăvili epuizarea tot mai profundă. În jurnalul meu, am scris: Rămâi pe linia de plutire.

Descarca Intre doua lumi de Suleika Jaouad in format pdf.