O fată cenuşie cu jarul ochilor în plete negricioase, ca bălăriile sărate ale mării, a fost osândită odinioară să i se reteze capul cu securea, pentru o greşeală. Pe vremea din poveste, stăpânii puteau să scurteze viaţa cui pofteau, cu nejudecată, pentru că nici o judecată nu era mai dreaptă decât a lor. La necaz şi la chef, numai muzica şi sângele, amestecate, puteau să-i potolească şi nici o ispravă, nici bună, nici rea, atât se asemănau isprăvile bune cu isprăvile rele ale stăpânilor, nu se puteau trece, după rânduială, fără tăieri şi înjunghieri. Fata cenuşie a cerut stăpânului să o cruţe, făgăduindu-i să-i spuie seara poveşti, să-i legene cruzimea cu basme frumoase, dacă se va îmbuna să o ierte până la isprăvitul poveştilor ei; şi numai după aceea să o trimită gâdelui împărătesc. Împăratului i s-a părut făgăduiala plăcută. Dete porunci şi primi pe Fată la picioarele lui, să şadă pe o papură de catifea cusută cu aur şi să-şi depene, în auzul lui, furca de basme. În copilărie, Fata făcuse covoare, care începeau tot din furca de tors, se răsuceau în suluri şi gheme, se vopseau cu coji de copac şi buruieni fierte în vase de aramă, se prindeau în războaie şi, urzindu-se tari, se ţeseau, bătute cu pieptenele de fildeş. Acum, la curtea celui mai puternic împărat din ţara depărtată a răsăritului de soare, ea se legase să scoată de-a dreptul covoarele din furcă, fără războaie, fără văpsele, fără nici lână nici mătase, ci numai din vorbe, aşa cum fac stelele lumină numai cu văzduh. Împrejurarea era grea şi munca Fetei cumplită. Din pământ, din zare, din flori şi din închipuiri trebuiau să se zămislească poveştile care îi întârziau zilnic moartea cu o zi. Când nici nu începuse, ea se temea că se va opri odată, într-o seară, pe negândite, şi firul povestirii se va rupe. Întâia poveste, a serii celei dintâia, Fata o întocmi povestind, în clipa în care stăpânul binevoise să-şi deschidă urechea şi să asculte. Păşind stăpânul în odaia de sidef, unde îl aşteptau roabele cu brăţări de aur la mâini şi la glezne şi sofaua de întins în ascultare, Fata încă nu ştia ce are de povestit şi, îngenunchind înfricoşată, căuta în mintea ei un început. Ea se bizuise nu pe o ispravă ştiută, ci pe o taină sufletească, pe o pornire a inimii, plăsmuitoare, ca atunci când din necunoştinţă scotea, pentru covoare, chipuri şi împărecheri. Dacă va tăcea, stăpânul o să se supere şi va trimite neîntârziat la moarte pe fata mincinoasă. Închinându-se la ivirea lui printre slugile împărăteşti, ea găsise, ridicată pe genunchi, taina din tainele sufletului, aceea care face din nou cu putinţă meşteşugul dintru început al lui Dumnezeu şi scoaterea vieţii din nimic. Ea povesti în prima noapte până la revărsatul zilei şi stăpânul izbutind să nu adoarmă, rămase vrăjit pe sofa şi făcu semn cu mâna că Fata poate pleca la hodină. De atunci, în fiecare seară, în fiecare noapte, Fata cenuşie a povestit şi în fiecare zori de zi viaţa îi sporea cu o zi. Şi i-a stat capul pe umeri încă o mie şi una de zile şi de nopţi. Stăpânul avu timpul sa uite osânda şi Fata rămase în palatul împărăţiei, în cancelaria cu hrisoave, zapise şi sigilii, cu însărcinarea să scrie tot ce a povestit, pe piei de căprioară tăbăcită cu lustru, ca să rămâie împăraţilor urmaşi zestre şi podoabă a gândului şi a cuvântului, în ceasurile de hotărâri pripite şi de nehotărâre.