Lucas Drake, al cincilea conte de Kendall, era amețit. Dar doar atât, nu pe patru cărări. Și el chiar știa ce înseamnă asta. Fusese mai bine de zece ani în Marina Regală a Majestății Sale. Lucas știa precis cât de periculos era să fii pe patru cărări și să ai trei vele în vânt. Velele controlau navigația și dacă parâmele nu erau bine prinse, velele scăpau în vânt. Dacă se întâmpla asta, corabia scăpa de sub control. Lucas nu își pierduse controlul. Patru halbe de bere îndoite cu apă la hanul Capra Curioasă nu ar face asta unui fost marinar. Era destul de amețit însă ca să spună cu voce tare, în prezența tuturor celor trei cei mai apropiați prieteni ai lui: – Cred că a sosit momentul să-mi găsesc o soție. Cum era de așteptat, asta îi reduse la tăcere pe cei trei însoțitori ai săi. Worth, Bell și Clayton ridicară imediat capetele spre el cu diferite expresii alarmate. Rhys Sheffield, duce de Worthington, fu primul care își găsi vocea. Worth era un bărbat decent, dar nemernicul lui tată

– Dumnezeu să aibă în pază sufletul fostului duce – aproape îl ruinase. Rhys se lua pe el și titlul lui prea în serios. Prea competitiv din fire, mai ales când era vorba de jocurile de noroc și de femei – unde de obicei câștiga –, ducele se bucura de lucrurile fine din viață și afișa o atitudine indiferentă, despre care doar prietenii lui apropiați înțelegeau că era o fațadă. Drept răspuns la afirmația lui Lucas, Worth tresări, inspiră, clătină viguros din cap și zise:

– O soție? Dumnezeule, omule! Nu-i nevoie să te grăbești spre ceva așa de... permanent. – Nu mai întinerim, sublinie Lucas. – Din contră, zise Worth, la 29 de ani suntem niște cățeluși. Tata avea peste 50 de ani când m-am născut eu. Al doilea cap ce se întoarse să se uite la Lucas fu cel al lui Beaumont Bellham, marchizul de Bellingham. Nu exista un patriot mai bun decât Bell. Omul încercase să renunțe la titlu pentru poziția de soldat în războiul împotriva Franței. Dar cererea îi fusese refuzată. Aparent, Coroana nu aprecia ca marchizii ei să umble aiurea prin Europa și să fie împușcați. Se mulțumise însă cu un post în Ministerul de Interne și făcea tot ce putea prin munca de spionaj pentru a ajuta în efortul de război pe pământ britanic. Bell era viclean, atent la detalii, concentrat, și deseori Worth îl acuza că muncea prea mult. O acuză recunoscută complet de Bell. Îi plăcea să-i spună lui Worth că ar putea și el să încerce o zi de muncă cinstită în loc să-și petreacă timpul cu jocurile de noroc și alergând după femei. Worth încă nu pusese în aplicare un asemenea sfat prietenesc.