Primăvara anului 1819

— La naiba cu toate, sunt marchiz, nicidecum o nenorocită de guvernantă! Thomas Effington, marchizul de Helmsley și viitor duce de Roxborough, goli paharul de coniac pe care-l ținea în mână și își turnă repede altul. Randall, viconte de Beaumont, îl studie cu atenție peste rama ochelarilor.

— Ai mai spus-o în seara asta. De mai multe ori, de fapt.

— Trebuia repetat. Thomas se afundă într-un fotoliu identic cu cel în care stătea prietenul lui. Amândoi erau îndreptați spre biroul masiv din lemn de stejar pe care-l folosiseră și ceilalți opt duci de Roxborough de până atunci. Pentru o clipă, se gândi să sugereze să se mute pe canapeaua aflată în fața șemineului, la celălalt capăt al bibliotecii din reședința Effington. În ciuda zilei frumoase de primăvară, seara era răcoroasă, iar căldura focului ar fi fost binevenită. Și totuși, fotoliile erau mai aproape de dulapul care adăpostea rezerva de băuturi alcoolice a tatălui său, și faptul că îl avea la îndemână era mai important decât simplul confort. Thomas sorbi îndelung și laudativ. Era și aici îndeajuns de multă căldură.

— Ce crezi, Rand, cum se așteaptă familia mea să-mi găsesc mireasă – ideea lor, nu a mea, ia seamă de asta –, dacă se așteaptă de la mine să fac și pe doica?

— Nu prea se cheamă că faci pe doica. Sau poate am înțeles eu greșit. Rand se uită confuz la băutura lui. Se prea poate să-mi fi scăpat câteva dintre detaliile mai delicate ale dilemei tale. — E destul de simplu. Thomas oftă din toți rărunchii și se avântă într-o declamație pe care avea convingerea că o mai făcuse cel puțin o dată în seara aceea, deși în momentul prezent nu mai era pe deplin convins. Anul trecut, sora mea, Gillian, s-a măritat cu Richard, contele de Shelbrooke. Îl cunoști, pesemne, nu?

— Am auzit de el.

— Le-a promis celor trei surori mai mici – care au fost crescute la țară – un sezon la Londra, cu toate fleacurile și prostiile pe care acesta le presupune pentru femei. Mama mea...

— A, da, ducesa de Roxborough, spuse Rand, o femeie cu care nu te poți pune, dacă e să dai crezare bârfelor.

— Cu nici una dintre femeile Effington nu te poți pune. De la bunica mea până la verișoarele mele cele mai tinere, toate sunt încăpățânate și îndărătnice, în cel mai bun caz. Thomas se uită țintă la paharul lui. Mama plănuise să le ia sub aripa ei pe surorile lui Richard, și a mers într-atât de departe, încât le-a pus la punct un bal de debut în societate. Se pare că sora mea a cam dezamăgit-o măritându-se cu primul pețitor, după numai un sezon. Era exact ce îi trebuia mamei ca să nu mai ardă de nerăbdare la gândul de a îndruma nu una, ci trei domnișoare prin rigorile primului sezon. Și, drept bonus, consimțisem și eu, în sfârșit, să-mi caut mireasă, la modul serios. El miji ochii. Nu își mai încăpea în piele de fericire numai gândindu-se la toate astea. Rand râse zgomotos, neascunzându-și prea bine amuzamentul. Thomas se afundă mai adânc în fotoliu.

— Din nefericire, părinții mei nu se află în Anglia, și am fost nevoit să iau temporar rolul de cap al familiei, cu toate durerile de cap și responsabilitățile ce rezultă din asta.

— Ce păcat! Ești în stare să te descurci?

— Când e vorba să fac față chestiunilor legate de moșie, de afacerile de familie sau de propriile mele probleme financiare, dacă tot veni vorba, nu-mi fac nici o grijă. Poate că bărbații din familia Effington își petrec nopțile cu îndeletniciri discutabile, dar suntem deosebit de competenți când vine vorba despre întreținerea și creșterea averii familiei. E ceva înnăscut. Râse și își ridică paharul în semn de toast. Nici măcar strămoșii mei mai de proastă reputație n-au risipit averea pe care o furaseră.