— Anna, să vii la mine când termini treaba! Trebuie să-ți spun ceva. Îmi leg șorțul la mijloc și mai verific o dată sala, înainte de venirea primilor clienți. Știu ce-o să mă anunțe Tony, am surprins ieri o discuție. Era și timpul. De trei luni, Hanul Alb a urcat în fruntea clasamentului celor mai bune restaurante din Toulouse. Aveam deja destui clienți, dar acum e arhiplin. Nici n-apuc să debarasez o masă, că se și așază altcineva la ea. Sunt singură la servit, Tony acceptă să mă ajute când n-are de făcut altceva. Lunea trecută, când aduceam o cremă de zahăr ars la masa 6, mi s-au înfundat urechile, mi s-a împăienjenit vederea și mi s-au înmuiat picioarele. Desertul a aterizat pe capul clientului, și eu, în biroul patronului. A început să țipe, dar sunt obișnuită cu asta: însemna că era îngrijorat. Într-o bună zi mi-a mărturisit că este situs inversus: are inima în partea dreaptă și ficatul în stânga. În mod evident, și conversația este inversată.

— Ce naiba ai făcut, Anna?

— Ce să fac? Am făcut o prostie.

— Dar de ce-ai făcut asta?

— Ce întrebare! Ca să înviorez atmosfera! Era cam prea liniștită în seara asta, nu-i așa? I-a trecut furia și, oftând adânc, a trecut la faza de empatie.

— Bine. Și cum merge treaba?

— Mai bine. Mă întorc la ea.

— Lasă, mă ocup eu de tot astă-seară. Dar să fii prezentă mâine, OK?

— Am lipsit eu măcar o dată? A zâmbit. Am profitat de ocazie.

— Sunt obosită, Tony. Mă apropii de patruzeci de ani, nu mai rezist în ritmul ăsta. Tare bine ar fi să mai angajezi pe cineva.

— Știu asta, mi-ai mai spus. O să văd ce pot face. A luat receptorul și a sunat-o pe Estelle, amanta lui, ca să-i spună ce mult ar vrea să fie chiar acum în patul ei. Deci am dedus că discuția noastră se încheiase. Vecinul meu, Paul, spune c-ar trebui să-mi schimb serviciul. El a preluat tutungeria tatălui său și crede, evident, că locurile de muncă sunt aduse de berze, care s-au reorientat când piața de desfacere a bebelușilor le-a fost suflată de verze și de trandafiri. Adevărul este că n-am alte competențe. Totuși am făcut studii și am un BTS {1} de contabilitate și gestiune. Am aflat că eram însărcinată în ultima zi de examen, Mathias câștiga destul de bine și ne-am hotărât ca eu să mă ocup de Chloé. Peste trei ani, când am dat-o la grădiniță, am răspuns la zeci de oferte de lucru în domeniul contabilității și administrației. N-am obținut decât un interviu, în cursul căruia am înțeles că acumulasem toate defectele: n-aveam experiență deloc, îmi permisesem o pauză de trei ani ca să-mi drăgălesc bebelușul și avusesem neobrăzarea să răspund „nu” la întrebarea „Există cineva care s-ar putea ocupa de copilul dumneavoastră în caz de urgență?”. Nu puteam face față numeroșilor candidați căliți și plini de diplome, a căror prioritate nu le trăise în uter. Am acceptat deci propunerea lui Tony, un prieten de-al lui Mathias, care-și deschisese un restaurant. În primii șapte ani, n-am lucrat decât la prânz, și asta-mi permitea să am timp și pentru fiicele mele. Până când n-am mai avut ce face și am început să lucrez și seara. Tocmai am coborât perdeaua și Tony mă strigă din birou. Mă duc acolo și mă așez în fața lui.

— Știi cât țin la tine, Anna. Situs inversus. Începe rău.

— De când lucrezi aici, de zece ani?

— De paișpe.

— De paișpe! Cum trece timpul… Mi-aduc aminte de interviul tău, erai complet…

— Care-i problema, Tony? Își masează tâmplele cu vârful degetelor și oftează.

— Estelle și-a pierdut slujba și aș vrea s-o angajez.

— Ah! M-am liniștit, credeam c-o să-mi dai o veste rea! Îți mărturisesc că nu știu dacă e o idee grozavă, dacă mă gândesc la nevastă-ta, dar la urma urmei e treaba ta. Când începe să lucreze? Dă din cap.

— Aș vrea s-o angajez în locul tău, Anna. Trec mai multe secunde până când informația găsește drumul spre creierul meu. — Cum adică în locul meu? Dar nu-mi poți face una ca asta!

— Știu că n-am nici un motiv să te concediez, deși poți găsi mereu unul când cauți bine. Dar n-o să-ți fac așa ceva, fiindcă nu meriți. Vreau să-ți fac o propunere: ne despărțim amiabil, facem o înțelegere și îți ofer o mică sumă drept mulțumire. Nu știu cât timp am rămas acolo, fără nici o reacție. Destul ca să mă gândesc la toate facturile pe care deja nu reușesc să le achit. Destul ca să-mi văd frigiderul și mai gol decât este. Destul ca să înțeleg că somațiile de plată se vor dubla. Destul pentru a-mi imagina ce figură vor face fiicele mele când le voi anunța că mama lor este șomeră.

— Ei, ce spui? Împing scaunul și mă ridic.

— Du-te dracului, Tony

Descarca Era și timpul să aprind iar stelele de Virginie Grimaldi in format pdf.