Ferestre franţuzeşti dau către o grădină înflorită. De la poarta grădinii şi până la geamurile deschise se întinde o potecă pavată, în pantă, iar în capătul ei stă o tricicletă de un albastru scânteietor, pregătită pentru alunecarea ameţitoare şi voioasă în josul potecii. Trebuia doar să ajungi în vârful pantei. Ridicai picioarele şi zvârrr - o porneai la vale. Şi să te opreşti prompt, căci altfel ajungeai în camera de zi. Aceasta are fotolii imense, decolorate, covoraşe multicolore şi multe, multe cărţi. Pereţii sunt tapetaţi cu cărţi. Unele au poze, pe altele ai voie să le iei şi să le priveşti, pe celelalte nu ţi se îngăduie să le atingi. Toate cărţile trebuie tratate cu mult respect, niciodată rupte, îndoite, mâzgălite sau aşezate cu faţa în jos. Nici măcar frunzărite în timp ce mănânci, ca nu cumva să scapi mâncare pe ele. In mijlocul cărţilor stau cei mari. Sunt fermecători. Beau ceai, fumează, râd şi vorbesc tot timpul. Femeile - frumoase, cu buze şi unghii pictate în roşu. Bărbaţii - înalţi şi chipeşi. Toţi fac lucruri inteligente. Scriu cărţi, compun muzică şi pictează. Tablourile lor strălucesc pe pereţii din apartamentul nostru. Privind în urmă, văd o mare de lumină şi o copilă în mijloc. Poartă o rochie albastră, cu buline albe si un furou din dantelă albă. Se ţine de fusta mamei. îşi suge tacticos degetul, cuprinsă de un acces subit de timiditate în dosul uşii camerei de zi. Apoi, convinsă şi încurajată, se aventurează înăuntru şi e ridicată într-o clipă în braţe, 6 alintată şi sărutată într-un cor de „Dragă!“. — Trebuie s-o pictez. Pur şi simplu trebuie s-o pictez, strigă unchiul Sameer, ca întotdeauna. Iar ea îşi aruncă pletele pe spate, relaxată, şi îi zâmbeşte. Intr-adevăr. Adulţii sunt fermecători. Şi deştepţi. Şi înţelepţi. Pot face orice, pot explica totul. Copila stă întinsă în pat. De fiecare dată când mama stinge lumina, pe tavanul camerei ei îşi face apariţia o creatură îngrozitoare, cu braţe lungi, curbate, şi fetiţa începe să ţipe. Mama se întoarce şi aprinde lumina, dar nu vede nimic. După o vreme, îl cheamă pe tata. Nici el nu vede nimic, dar se întinde lângă copilă. Mama stinge lumina şi închide uşa. Tata vede creatura de pe tavan. — E umbra candelabrului, gâsculiţo! O linişteşte si îi arată cum se mişcă odată cu candelabrul, explicându-i despre lumini şi umbre. E în siguranţă. Da. Lumea e un loc sigur şi plăcut, iar cea mai mare durere pe care o cunosc e să pierd la „Nu te supăra, frate!" când joc cu unchiul Murad. îmi mută pionul încet, prin fiecare curbă fatală, iar eu privesc cu buza tremurândă, mai-mai să-mi dea lacrimile, până când tata se amestecă şi mă ajută să câştig. Tata e psiholog. E foarte puternic. Poate sparge nucile strângându-le în mână. Aleargă repede, în cerc, când ne jucăm în grădină. Atâtse apleacă iarăşi, cu fruntea atingând podeaua, şi cât ai zice peşte mă caţăr din nou pe spatele ei. Recită „Lăudat fie Dumnezeul meu, cel atotputernic" de trei ori, încet, apoi 7 se îndreaptă, făcându-mă să mă rostogolesc iarăşi. Mă aşez pe jos, în spatele ei. Rosteşte ultima rugăciune către Dumnezeu şi către profetul nostru, Mahomed, către toată familia sa şi copiii săi şi către toţi profeţii trimişi de Domnul. întoarce capul, salutând îngerii de pe umărul drept şi stâng, şi aproape cu aceeaşi mişcare se întinde după papuc. Dă să mă apuce bâjbâind cu mâna în spate, iar eu, mică şi rapidă, mă ghemuiesc râzând, ca să scap de prinsoare. Se răsuceşte, pornind spre mine cu grabă şi îndârjire, uitând să se ridice, târându-se de-a buşilea, agitând un papuc roz. O zbughesc hohotind de râs, arătând-o cu degetul. Deodată se aşază pe călcâie, pe podeaua din lemn lustruit, inundată de soare, şi începe să râdă şi ea. Aştept câteva secunde, ca să mă asigur că totul e în ordine, apoi mă avânt în braţele ei deschise. — Maimuţieo! M-ai fi făcut să-mi întrerup rugăciunil