– E o noapte splendidă, fără îndoială. Nici nu ți-ar trece prin cap că undeva se desfăşoară un război. Cuvintele, deloc profetice, fuseseră rostite de un tânăr sublocotenent de marină pe puntea largă, cufundată în beznă, a navei noastre de aprovizionare aflată în drum spre Accra. Era un omuleț bondoc cu pielea arsă şi înroşită de soarele de peste zi. Bucuros să aud accent irlandez, l-am întrebat de unde este, iar el, cu entuziasmul special rezervat de irlandezi compatrioților când se întâmplă să-i întâlnească în străinătate, mi-a răspuns: „Donegal“. Atunci am vorbit despre verile din Bundoran, unde tata se deplasa adeseori cu orchestra. A fost o plăcere să stau cu el în bătaia vântului câteva minute, în timp ce motoarele duduiau ritmic la mare adâncime sub noi. De fapt, încărcătura consta din opt sute de soldați şi ofițeri care se îndreptau cu toții spre diferite părți ale Africii Britanice. 

Se auzeau hărmălaia micilor conclavuri de jucători de cărți și muzica de estradă improvizată a băutorilor de whisky, iar un aer plăcut, cenuşiu precum blana de cârtiță, trecea peste navă ca un val binefăcător. Vedeam coasta întinsă a Africii, o linie ce zvâcnea continuu ici și colo. Singura iluminare provenea de la luminile vesele ale navei şi de la sumbrele iluminări filosofice ale Dumnezeului din cer. Altminteri, tărâmul din fața noastră era favorizat numai de beznă: o trăsătură precisă de tuş negru, intens. 

De câteva zile eram foarte binedispus, întrucât pariasem pe câştigător la cursele de cai din Middle Park, Nottingham. Din când în când îmi strecuram mâna în buzunarul drept şi făceam să zornăie o parte din câştig, sub forma câtorva jumătăți de coroană. Restul fusese depozitat într-un buzunar interior al uniformei – un teanc de frumoase bancnote albe, foşnitoare. Mă dusesem la Nottingham într-o permisie scurtă, care nu-mi permitea să acopăr lungul traseu de-a curmezişul Angliei şi Irlandei până în Sligo. Franța căzuse în ghearele lui Hitler şi – brusc şi bizar – coloniile de felul Coastei de Aur se văzuseră împresurate de un inamic nou: forțele armate ale Franței de la Vichy. Nimeni nu ştia ce avea să se întâmple, dar eram transferați în grabă pentru ca, în caz de nevoie, să fim pregătiți să aruncăm poduri în aer, să minăm canale şi să distrugem şosele. 

Auziserăm că regimentele coloniale erau întărite cu noi recruți, mii de oameni de pe Coasta de Aur bulucindu-se ca să apere Imperiul. 

Presupun că atunci s-a înrolat şi Tom Quaye, deşi, fireşte, nu-l cunoşteam încă. Aşadar, stăteam acolo, emoționat de câştigul meu, fără să mă gândesc la prea multe, ca întotdeauna puțin amețit de faptul că mă aflam pe mare, oarecum îndrăgostit de coasta necunoscută şi de țara misterioasă din față. De asemenea, aveam în mine cam o sticlă de whisky scoțian, deşi mă țineam pe picioare ca un copac pe rădăcinile lui. Era un moment de pură euforie. Părul meu roşu, acelaşi păr roşu care mă făcuse la început vrednic de atenția lui Mai – căci nu eu am salutat-o primul, ci ea pe mine, cu întrebarea parşivă din curtea universității: „Presupun că ți l-ai vopsit?“ –, părul meu roşu era pieptănat pe spate, chipiul de sublocotenent ținându-l apăsat ca un capac de oală, obrajii îmi fuseseră bărbieriți de ordonanța mea Percy Welsh, lenjeria îmi era apretată, pantalonii, călcați la dungă, pantofii bine lustruiți reflectau semnalele lunii – când, brusc, babordul navei parcă s-a ridicat în aer, chiar sub ochii mei, cu o erupție enormă, un gheizer, o explozie cutremurătoare, o sfâşiere asurzitoare cu zgomot metalic şi un vast con roşu de flăcări, mare cât torța Statuii Libertății. 

Dintr-odată, tânărul sublocotenent din Donegal era la fel de mort ca un marsuin din cei eşuați pe plaja de la Enniscrone după o furtună, pe punte, lângă mine, doborât de o bucată colțuroasă de metal zburător. Oameni urcau de dedesubt în valuri furibunde, uşile scuipându-i afară ca pe o melasă clocotindă; se auzeau țipete şi întrebări, exact când giganticul perete de apă dislocată s-a prăbuşit, nimerind puntea şi turtindu-ne pe ea ca pe nişte boțuri de aluat. Doi genişti de-ai mei încercau să mă dezlipească de punte, ea însăşi ruptă şi plină de cratere din cauza imensei forțe, şi ploua peste noi cu alte fragmente izolate de vapor, care zdrăngăneau, bubuiau, trosneau şi ucideau.