Soţul ei e aproape de casă. O va prinde de data asta. Nu e nici urmă de draperie sau de jaluzea la numărul 212 – casa de un roşuruginiu, în care au locuit soţii Mott de când s-au căsătorit şi până de curând, când s-au despărţit. Nu i-am întâlnit niciodată pe soţii Mott, dar, din când în când, verific on-line profilul lui de LinkedIn şi pagina ei de Facebook. Lista lor de căsătorie apare, în continuare, înregistrată la Macy’s; încă aş mai putea să le cumpăr un set de tacâmuri. După cum spuneam: nimic care să acopere fereastra. Clădirea de la numărul 212 priveşte oarbă spre partea opusă a străzii, arămie şi nefinisată, iar eu o privesc la rândul meu şi mă uit cum stăpâna casei îl conduce pe contractorul ei în dormitorul pentru oaspeţi. Ce e cu casa aceea? 

E locul în care dragostea merge să-şi găsească moartea. Ea e drăguţă, o roşcată autentică, cu ochii verzi ca firul ierbii şi cu un arhipelag de mici aluniţe care i se întind pe spate. Mult mai drăguţă decât soţul ei, un anume dr. John Miller, psihoterapeut – da, el oferă consiliere cuplurilor – şi unul dintre cei 436 000 de bărbaţi cu numele de John Miller de pe internet. 

Acest individ lucrează lângă Gramercy Park şi nu oferă consultaţii decontate de asigurări. Conform contractului de vânzare, a plătit 3,6 milioane de dolari pe casa lui. Înseamnă că afacerile îi merg bine. Ştiu destul de multe lucruri despre soţie. Evident, nu e o adevărată femeie de casă; soţii Miller s-au mutat aici în urmă cu opt săptămâni şi, cu toate astea, ferestrele acelea sunt goale, tţ tţ. Ea face yoga de trei ori pe săptămână, coborând cu paşi mărunţi pe trepte, cu covoraşul ei magic făcut sul sub braţ şi purtând colanţi Lululemon. Şi probabil că face voluntariat undeva – iese din casă la câteva minute după ora unsprezece lunea şi vinerea, cam pe la ora la care mă trezesc eu, şi se întoarce între cinci şi cinci şi jumătate, chiar atunci când eu mă fac comodă pentru filmul de seară. (Pentru seara aceasta am ales, pentru a nu ştiu câta oară, Bărbatul care ştia prea multe. Eu sunt femeia care a văzut prea multe.) 

Am observat că îi place să bea câte un pahar după-amiaza, la fel cum îmi place şi mie. Oare îi place să bea câte ceva şi dimineaţa? Cum îmi place mie? Dar vârsta ei e un mister, deşi e cu siguranţă mai tânără decât dr. Miller şi mai tânără decât mine (şi mai sprintenă); în ceea ce-i priveşte numele, nu aş putea decât să-mi dau cu presupusul. Mă gândesc la ea ca la o Rita, pentru că arată ca Hayworth din Gilda. „Nu mă interesează câtuşi de puţin“ – ador replica aceea. Eu însămi sunt foarte interesată. Nu de corpul ei – linia abia perceptibilă a coloanei vertebrale, osatura umerilor ca nişte aripi pipernicite, sutienul albastrudeschis, care îi ţine sânii strânşi; îmi întorc privirea ori de câte ori acestea intră în raza obiectivului meu –, ci de viaţa pe care o duce. Vieţile. Cu două mai multe decât am eu. Soţul ei a cotit-o pe stradă acum o clipă – e abia trecut de amiază –, nu la mult timp după ce soţia lui a închis uşa de la intrare, însoţită de contractor. E o aberaţie: în zilele de duminică, dr. Miller se întoarce acasă la trei şi un sfert, negreşit.