Mama a născut pe Insula Adak, o mică îngrămădire de stânci şi zăpadă în largul lanţului aleutin, la marginea Mării Bering. Tatăl meu făcea pe atunci serviciul militar de doi ani la marină, ca dentist. Alesese Alaska pentru că îi plăcea să vâneze şi să pescuiască, dar evident nu ştiuse de Adak la vremea când îşi scrisese cererea. Dacă mama ar fi ştiut, ar fi şters-o cu mâna ei. Niciodată, când a avut suficiente informaţii, mama n-a făcut o alegere greşită. Aşa se face că a refuzat ca bebeluşul ei icteric şi năduşit de febră să fie smuls din spitalul subteran al marinei de pe Adak şi aruncat în avionul care aştepta pe pistă de mai bine de şase ore. Pentru că aveam febră peste 40 de grade şi tot creştea, doctorii şi tatăl meu erau de părere să fiu trimis pe continent, la un spital adevărat (pe Adak nimeni nu supravieţuise nici măcar unui infarct uşor cât am fost noi acolo – nimeni), dar mama a refuzat. Era sigură, cu un sentiment pe care tata l-a descris totdeauna drept o frică animalică, instinctivă, că, în clipa în care aş fi fost ridicat în înalt, aş fi pierit. M-a vârât într-o cadă albă obişnuită, plină cu apă rece, şi am supravieţuit. Am înflorit chiar. Pielea portocalie pătată mi s-a domolit încet-încet până la rozul sănătos al unui nou-născut, membrele mi s-au descleştat şi am început să dau energic din picioare, până când mama m-a scos din apă şi am adormit amândoi.

Când tata şi-a terminat stagiul în marină, ne-am mutat pe Ketchikan, o insulă în sud-estul Alaskăi, unde el a cumpărat un cabinet stomatologic şi, trei ani mai târziu, un vas de pescuit. Era un iaht nou de croazieră Uniflite, din fibră de sticlă, lung de aproape opt metri. Purtând încă halatul de dentist pe sub geacă, tata l-a lansat la apă într-o după-amiază târzie de vineri, în timp ce noi chiuiam de pe ţărm. Pe urmă l-a strecurat în şopronul lui de pe chei, iar a doua zi dimineaţă stătea pe marginea aceloraşi chei, străpungând cu privirea cei zece metri de apă limpede şi îngheţată până la locul unde Snow Goose¹ zăcea ca o nălucire albă pe pietrele cenuşii rotunjite. Tata o numise astfel pentru că visase la coca ei albă avântându-se peste valuri, dar uitase să astupe găurile de drenaj în după-amiaza lansării la apă. Spre deosebire de mama, tata nu avea nici ochi, nici urechi pentru ceea ce se afla dincolo de suprafaţă. În vara aceea, de câte ori goneam înapoi peste valuri după o zi de pescuit (tata aranjase ca Snow Goose să fie ridicată şi curăţată, dovadă că perseverenţa poate ţine uneori loc lipsei de viziune), eu stăteam de obicei pe puntea deschisă din spate, mărginită de un bord înalt, lângă recolta de halibut a zilei, săltând în aer împreună cu peştele de fiecare dată când tata luneca pe câte un val şi se ciocnea de următorul. Peştii zăceau ca nişte câini gri-verzui pe puntea albă a vasului, cu ochii mari căprui îndreptaţi plini de speranţă către mine, până când îi izbeam cu un ciocan. Sarcina mea era să-i împiedic să sară de pe punte în apă