Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă ce poate fi întâlnită în acest secol, şi nu despre o filosofie absurdă, pe care propriu-zis timpul nostru n-a cunoscut-o. O elementară onestitate mă obligă să arăt, încă de la început, tot ceea ce ele datorează anumitor spirite contemporane. Nu numai că nu am intenţia să ascund aceasta, dar gândirea lor va fi citată şi comentată de-a lungul întregii lucrări. În acelaşi timp, e util totuşi să notez că absurdul, socotit până acum o concluzie, este considerat în eseul de faţă ca punct de plecare. În acest sens, despre comentariul meu se poate spune că e, într-o oarecare măsură, provizoriu: nu se poate afirma dinainte la ce atitudine obligă. Cititorul va afla în el doar descrierea, în stare pură, a unui rău al spiritului. Nici o metafizică, nici o credinţă nu figurează aici pentru moment. Iată singurele limite şi singura intenţie a acestei cărţi. ABSURDUL ŞI SINUCIDEREA. Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Acestea sunt doar jocuri; dar mai întâi trebuie să răspunzi. Şi dacă e adevărat, după cum susţine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înţelegem cât de important este răspunsul, de vreme ce el va precede gestul definitiv. Iată nişte evidenţe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adâncim pentru că mintea noastră să le vadă limpede. Dacă mă întreb după ce judec că o anumită problemă cere un răspuns mai grabnic decât o alta, îmi răspund că după acţiunile la care obligă. N-am văzut pe nimeni murind pentru argumentul ontologic. Galilei, care deţinea un adevăr ştiinţific de mare importanţă, s-a lepădat de el cum nu se poate mai uşor de îndată ce şi-a văzut viaţa în primejdie, într-un anume sens a făcut bine. Pentru acel adevăr nu merita să mori pe rug. E cu desăvârşire indiferent dacă Pământul se învârteşte în jurul Soarelui sau dacă Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Mai exact, lucrul nu are nici cea mai mică însemnătate. În schimb, îi văd pe mulţi oameni murind pentru că socotesc că viaţa nu merită să fie trăită. Îi văd pe alţii lăsându-se, în chip paradoxal, ucişi pentru ideile sau iluziile pe care le oferă o raţiune de a trăi (aşa-numita raţiune de a trăi este totodată şi o excelentă raţiune de a muri). Consider deci că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a şti dacă viaţa are sau nu un sens. Cum să-i răspundem? În legătură cu toate problemele esenţiale, înţeleg prin asta toate problemele care implică riscul morţii sau care amplifică în om pasiunea de a trăi, nu există, probabil, decât două metode de gândire, cea a lui La Palisse şi cea a lui Don Quijote. Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi la claritate. Fiind vorba de un subiect atât de umil şi totodată atât de patetic, dialectica savantă şi clasică trebuie aşadar să lase locul, fapt de la sine înţeles, unei atitudini de spirit mai modeste, care să purceadă în acelaşi timp din bun-simţ şi din simpatie.