Soțul meu nu îmi recunoaște fața. Îl simt că se uită la mine în timp ce conduc și mă întreb ce vede el. Nimeni altcineva nu îi pare cunoscut, însă tot e bizar să mă gândesc că bărbatul cu care m-am căsătorit nu ar fi capabil să mă identifice la poliție. Știu ce expresie are chipul lui fără să fie nevoie să mă uit. E o versiune de „ți-am spus eu” iritată, posomorâtă, așa că prefer să mă concentrez la condus. Sunt nevoită. Acum zăpada cade mai repede, e ca și cum aș conduce printr-o ceață albă și ștergătoarele de la Morris Minor Traveller se luptă să facă față. Mașina – la fel ca mine – a fost fabricată în 1978. Dacă ai grijă de lucruri, ele vor dura o viață, dar eu suspectez că soțului meu i-ar plăcea să ne schimbe pe amândouă cu modele mai tinere. De când am plecat, Adam și-a verificat centura de siguranță de o sută de ori și își ține mâinile strânse pumni în poală. Drumul din Londra până în Scoția n-ar fi trebuit să dureze mai mult de opt ore, dar nu îndrăznesc să conduc mai repede în viscolul ăsta. Chiar dacă începe să se întunece și se pare că ne-am putea rătăci în nenumărate feluri. O excursie de weekend poate salva o căsnicie? Asta a întrebat soțul meu când ne-a sugerat-o consilierul. Ori de câte ori îmi reamintesc cuvintele lui, o nouă listă de regrete se scrie singură în capul meu. Faptul că am pierdut atât timp din viețile noastre fără să le trăim cu adevărat mă întristează. Nu am fost întotdeauna cei care suntem acum, dar amintirile noastre despre trecut ne-ar face să părem niște mincinoși. Din acest motiv mă concentrez asupra viitorului. Al meu. Uneori mi-l mai imaginez și pe el acolo, dar sunt clipe când mă gândesc cum ar fi dacă aș fi din nou singură. Nu asta îmi doresc, dar mă întreb dacă nu ar fi mai bine pentru amândoi. Timpul transformă relațiile așa cum marea remodelează nisipul. El mi-a propus să amânăm excursia când am văzut avertizările meteorologice, dar eu n-am putut. Știm amândoi că acest weekend este ultima șansă de a îndrepta lucrurile. Sau cel puțin de a încerca. Asta el nu a uitat. Nu e vina soțului meu că uită cine sunt. Adam are o afecțiune neurologică numită prozopagnozie, ceea ce înseamnă că nu poate vedea trăsăturile distinctive ale unei fețe, nici măcar pe ale lui. Nu doar o dată a trecut pe lângă mine pe stradă ca pe lângă un necunoscut. Inevitabila anxietate socială ne afectează pe amândoi. Adam poate fi înconjurat de prieteni la o petrecere și totuși să se simtă ca și cum nu ar cunoaște pe nimeni din încăpere. Așa că petrecem foarte mult timp singuri. Împreună, dar singuri. Doar noi. Incapacitatea de a recunoaște fețele nu este singurul mod în care soțul meu mă face să mă simt invizibilă. Nu a vrut să avem copii – întotdeauna a spus că nu ar putea suporta ideea că nu le cunoaște fețele. A trăit toată viața cu această afecțiune, iar eu am trăit cu ea de când ne-am cunoscut. Uneori, un blestem poate fi o binecuvântare. Poate că soțul meu nu-mi recunoaște fața, dar există alte căi prin care a învățat să mă recunoască: mirosul parfumului meu, sunetul vocii, senzația mâinii mele într-a lui când încă mă mai ținea de mână. Nu căsniciile eșuează, ci oamenii. Eu nu sunt femeia de care s-a îndrăgostit cu ani în urmă. Mă întreb dacă ar putea spune cu cât arăt acum mai bătrână. Sau dacă remarcă firele cenușii din părul meu blond lung. Poate că patruzeci este noul treizeci, însă tenul meu are riduri care arareori au fost provocate de râs. Aveam atât de multe în comun, împărtășeam secrete și visuri, nu doar patul. Încă ne mai terminăm unul altuia propozițiile, dar acum le înțelegem greșit. — Parcă am merge în cerc, mormăie el și pentru o clipă nu-mi dau seama dacă se referă la căsnicia noastră sau la capacitatea mea de orientare. Cerul cenușiu amenințător pare să-i reflecte dispoziția; e prima dată când a vorbit după mulți kilometri. În fața noastră, zăpada s-a așternut pe șosea și vântul s-a întețit, dar tot nu e nimic în comparație cu furtuna care mocnește în interiorul mașinii. — Poți să găsești indicațiile pe care le-am printat și să le citești din nou? îi spun, încercând fără succes să-mi ascund iritarea din glas. Sunt sigură că trebuie să fim aproape. Spre deosebire de mine, soțul meu a îmbătrânit incredibil de bine. Cei patruzeci și ceva de ani sunt mascați inteligent de tunsoarea potrivită, piele bronzată și un corp modelat de pasiunea pentru semimaraton. Întotdeauna a fost foarte bun la fugă, mai ales de realitate.