Zi de toamnă. Cer fumuriu, posomorât, dintr-o bucată. Aer umed, rece, străbate la os, dând fiori, aruncă în inimi lâncezeală şi plictis de viaţă; gânduri triste se fac stăpâne atotputernice pe sufletele simţitoare. Străzile par mai strâmte, mai scurte. Sub norul cenuşiu, jilav, de ceaţă nu vede om pe om. Numai cei lacomi, adânciţi în pofta nesăţioasă a câştigului, stau nepăsători la toanele vremii. O pâclă leneşă îneacă răsuflarea, pune ochilor stavilă. Speranţele încătuşate nu-şi pot lua zborul. În asemenea zi, Hristea Pandele lucra la biroul din comptuarul¹ său. Om la treizeci de ani, aspru la chip şi scump la vorbă, rob afacerilor, nepăsător de vreme, întrucât nu-i mărea și nici micşora câştigurile. Deviza lui era: „Singur banul nu înşală“. Uşa hodorogită, cu ţâţâni ruginite, scârţâi ascuţit, deschizându-se cu larmă. Un curier intră grăbit: – O depeşă, domnule Pandele! Abia nimerii: o pâclă s-o tai cu cuţitul! Hristea făcu ochii mari:

– Depeşă! De unde? – Mi se pare, de la Ruşii-de-Vede², zise curierul, scoțând depeşa din taşcă. Iscăliţi repede; am încă vreo zece şi toate urgente. Hristea iscăli chitanţa. Posomorât, desfăcu depeşa, lăsând din mână nişte poliţe, ce voia să le treacă în registre. Depeşa putea fi numai de la Nicola, fratele mai mare, arendaş în Teleorman. Deodată gândi: „Sigur, iar bani, parcă aş fi bancherul lui! Abia o săptămână de când i-am trimis o sută de poli³!“ Îl ştia intrat într-o dandana mare; dar scrisese că speră să scape din cursa urzită de duşmani. Acestea îi treceau lui Hristea prin minte, desfăcând hârtia. Deodată nu voi să-şi creadă ochilor: era de la primarul comunei, cu vorbe nemiloase: „Nicola mort la vestea arestării. Vino!“ Citind aceste câteva cuvinte, rămase o clipă împietrit. Aproape nu pricepea de ce arestare putea fi vorba. Vestea îl zgudui, cu toată firea lui rece şi nepăsătoare pentru tot ce nu era afaceri. Îi trebuiră câteva minute ca să ia o hotărâre, să vadă ce-i de făcut. Moartea lui frate-su îi punea pe umeri sarcini mari: o avere de cârmuit şi mai ales de lichidat şi doi copii orfani de îngrijit, lucruri foarte grele pentru Hristea, care voia să-şi întrebuinţeze toată energia, toată munca şi priceperea pentru a se îmbogăţi. Singurul ideal ce i se încuibase de mic copil în suflet era s-ajungă bogat! Greu, când porneşti din sărăcie! Mulţi au acest ideal, dar la puţini le e dat să-l ajungă. Mai toţi cad striviţi în calea anevoioasă a vieţii, neputându-l nu pipăi, dar nici zări de departe. La Hristea însă nu era numai dorinţă, ci o patimă fără de care n-ar fi putut trăi. Orice clipă din zi, orice faptă a lui era stăpânită de dorul îmbogăţirii. Toate celelalte năzuinţe omeneşti îl lăsau nesimţitor. „Întâi să fiu bogat, pe urmă vom vedea; toate celelalte sunt nimicuri.“ Avea simţul afacerilor, înţelesese că pentru a te îmbogăţi din nimic trebuie să te jertfeşti cu trup şi suflet banului...