AUTOBUZUL ERA PLIN de oameni, toți triști și obosiți ca și mine după o zi lungă și urâtă. M-am uitat în jur și am privit plină de speranță la chipurile oamenilor; dacă măcar unul râdea atunci seara mea era salvată, însemna că încă mai există fericire pe lume și eu aș mai fi putut să sper. 

Era ora 22.00. Eu iar am întârziat la cină, iar am uitat să îmi cumpăr sana, Petrei coca-cola și băieților bere. Andrei urma să se strâmbe puțin la mine și la doleanțele mele și vă sfârși în camera lui – evident după ce trântește plin de atitudine ușa, cu muzica dată la maxim. Am obosit să mă tot certe toți zi de zi că sunt uitucă și lunatică și cam paralelă cu lumea. Mai rău era că știam că într-o oarecare măsură cam aveau dreptate. 

Viața mea era un mare rahat și, dacă nu i-aș fi avut pe ei, prietenii mei, atunci chiar aș fi zis că am trăit degeaba. Pentru mine era clar, sloganul propagandistic cu “viața e frumoasă și merită trăită” era o mare abureală ce nu cred că mai avea lipici nici la țâncii de grădiniță. Deși eram tânără, mă plictisisem de târâiala asta zilnică căreia îi spunem viață și știam, sigur și fără motiv, că următorii 40 de ani din viață – dacă îi mai prindeam -, nu aveau de adus nimic nou și spectaculos pentru mine și nimic nu putea să mă facă să îmi schimb atitudinea. Cu siguranță nu aveam tendințe sinucigașe, dar de prea multe ori ajungeam să mă întreb „până când?” sau „ce rost are?”, întrebări probabil străine majorității persoanelor de vârsta mea. Viața îmi era previzibilă și surprizele pe care reușea să mi le ofere, destul de rar, erau în mare măsură datorate cântarului mic și albastru din baie. El îmi oferea singura certitudine că mă schimbam, puțin câte puțin, că nu eram aceeași cu cea care am fost cu un an în urmă sau doi. Dacă nu ar fi fost el, aș fi trăit cu impresia că sunt blocată întrun fel de balon de apatie în care nu pot să mă bucur, să mă schimb sau să mă maturizez. 

Am încercat să termin cu văicăreala pentru că autobuzul se apropia de următoarea stație și riscam să o ratez. Stăteam la Lujerului, Militari, București, la etajul șapte din șapte al unui bloc comunist, pe spate, și vara era crunt de cald în casă. Bine că acum era toamnă... Nu aveam aer condiționat și nici centrală electrică, dar îl aveam pe Andrei care avea grijă să trântească cu regularitate ușile și astfel se mai făcea ventilație. Stăteam în apartamentul cu trei camere al părinților mei plecați de prea mulți ani din țară. La trei săptămâni după ce eu am împlinit 18 ani ei s-au decis să plece în Roma, urmând tradiția vremii, pentru a-mi asigura un trai mai bun. Mi l-au asigurat. Acum am 22 de ani. Nu aveam bunici în viață și nici casă în afară Bucureștiului, la țară, moștenită de la ei. De fapt nu aveam niciun fel de rude în afară Bucureștiului - nu că în interiorul lui aș fi avut prea multe. Nu aveam veri de vârsta mea. Petra, Andrei și Crețu erau tot ce aveam. 

Mi-au fost colegi încă din clasa I și, din câte se pare, prieteni pe viață. După ce am terminat clasa a XII-a lor li s-a părut foarte cool faptul că eu puteam să fac ce vreau, când vreau fără supravegherea celor mari și s-au decis să-mi devină colegi de apartament pe perioada verii ca să putem sărbătorii cum trebuie tinerețea și libertatea. Nu au mai plecat de atunci și nu dau semne că ar dori să o facă în viitorul apropiat. Și nici eu nu voiam ca ei să plece...