Am văzut imediat cancerul. Era chiar acolo în faţa mea. Ca întotdeauna când îmi dau seama brusc ce e, am icnit: mă uit la începutul sfârşitului. Cancerul era în formă de păpădie. Uneori, tipul ăsta de tumoare seamănă cu o decoraţiune ieftină de Crăciun — o stea în cinci colţuri, cu margini neregulate. Dar acest cancer anume era mai mult ca o floare căreia i se rupseseră petalele şi rămăseseră doar seminţele, dar cu o insidioasă structură în formă de arc.

Era ceea ce radiologii numesc „structură spiculată". Spiculată. Când am auzit prima dată cuvântul ăsta a trebuit să-l caut în dicţionar. Am descoperit că originea lui este de fapt zoologică, un spicul fiind „o structură unică, aciculară, îndeosebi una dintre acelea care alcătuiesc scheletul buretelui-de-mare" (nici nu ştiusem că bureţii au schelet). însă are şi un înţeles astronomic: un jet de gaze în coroana solară. Această definiţie din urmă nu mi-a dat pace săptămâni întregi. Pentru că mi s-a părut oribil de potrivită. Cancerul spiculat — ca acela la care mă uitam acum — era posibil să-şi fi început existenţa cu mulţi ani