Născut în Israel, Aviv Ben Zeev consideră că angoasele îi provin de la tatăl de origine germană, iar temperamentul de la mama sosită din Argentina, o combinaţie care a dus la excentricitatea sa. Pe măsură ce a crescut, a învăţat să nu ia nimic de bun şi să nu fie niciodată fraier. După patru ani petrecuţi în uniformă, care nu-i venea deloc bine, Aviv Ben Zeev a renunţat cu nonşalanţă la o posibilă strălucită carieră de chitară clasică de acompaniament şi s-a lansat în odiseea sa post-armată. Şi s-a trezit predând despre Israel într-un colegiu din Noua Zeelandă sau amuzându-i pe studenţii Universităţii Regatului Tonga cu istorii din Ţara Sfântă. A devenit, obligatoriu, şi foarte pasionat de aeroporturi. De când s-a alăturat cercului select al angajaţilor companiilor de telecomunicaţii, poate fi găsit în majoritatea timpului în aeroporturi, în drum spre ţări îndepărtate. Casa lui, mult prea rar locuită, se află chiar în centrul animat al Tel Avivului, unde poate fi zărit dând ture cu maşina în căutarea zadarnică a unui loc de parcare. Una peste alta, se străduieşte săşi păstreze un loc sub soare.

„Am ajuns pe Hartă!” a declarat Tal Brody, căpitanul echipei naţionale de baschet a Israelului după o victorie în preliminariile Campionatului European. Aspiraţia la un loc pe hartă este un rezumat foarte concis al naţionalismului israelian. În unele dintre manifestările sale mai moderate, această aspiraţie poate căpăta aspecte bizare: o actriţă israeliană care a obţinut un rol într-un film de la Hollywood (coafeza care este ucisă în scena de deschidere în timp ce-şi rosteşte unica replică: „Ahhh!”) este ovaţionată acasă ca fiind Păstrătoarea Locului Israelului pe Hartă. Acelaşi lucru este valabil pentru fotbaliştii israelieni, muzicieni, participanţii la Eurovision, scriitori, conferenţiari, agenţi Mosad pensionaţi şi angajaţi în străinătate ca instructori antitero, manechine (super şi aspirante) – toţi poartă cu ei, fie că le place, fie că nu, steagul alb-albastru. Ei sunt israelieni şi sunt preţuiţi de către ceilalţi care-i privesc în tăcere şi se roagă: „Te rog, dă tot ce ai mai bun în tine! 

Pune-ne pe Hartă!” Din multe puncte de vedere, israelienii au izbutit să se ridice şi să străpungă suprafaţa anonimatului internaţional. Deşi este un stat atât de micuţ, jurnalele de ştiri îi acordă spaţii uriaşe de emisie (deşi ştirile nu sau schimbat în ultimii două mii de ani: război, pace, ocazional câte o minune). Iar pentru că aproape toate scenele biblice s-au petrecut pe teritoriul Israelului modern, orice predică bisericească de oriunde are o legătură cu Israelul. Majoritatea lumii a auzit măcar despre locurile sfinte. Totuşi mulţi cred în continuare că israelienii călăresc cămile când merg la serviciu şi dorm în corturi în deşert (într-adevăr, aşa fac uneori, dar numai în vacanţe), o convingere promovată energic de agenţiile de turism. Când li se prezintă date flagrant eronate despre ţara lor, israelienii tind să fie năuciţi, amuzaţi sau jigniţi. Pe de altă parte, dacă un străin dovedeşte că este posesorul unor informaţii exacte despre ei, îi sunt îndatoraţi pentru eternitate. Persoana aceea a trecut cel mai important dintre toate testele – ştie cine sunt ei şi unde sunt ei: pe Hartă!