Picura, şi Exmoor¹ era plin de ferigi murdare, iarbă uscată şi aspră, orz sălbatic şi buruieni de anul trecut, atât de negru de parcă un fluviu de foc ar fi pârjolit totul în cale, luând copacii cu el şi lăsând mlaştina rece şi lipsită de apărare în faţa iernii. Burniţa estompa orizontul, unind cerul cu pământul, într-un cocon gri, în jurul singurului reper vizibil, un puşti de doisprezece ani, îmbrăcat cu pantaloni negri, impermeabili, pe care şiroia apa, dar fără nimic pe cap, singur, cu o cazma. Ploua de trei zile, dar rădăcinile buruienilor, ale ierbii negre şi ale orzului sălbatic, răsucite adânc în pământ, tot nu lăsau cazmaua să intre. Expresia de pe faţa lui Steven nu se schimbă. Înfipse lama din nou, simţind cu satisfacţie impactul până în subsuori. De data asta, scoase o brazdă, o tăietură subţire făcută de mâna omului în imensul bandaj al naturii din jurul lui. Înainte ca Steven să taie următoarea brazdă, prima fantă îngustă se umplu cu apă şi dispăru. În Shipcott, trei băieţi mergeau alene prin ploaie, cu mâinile înfipte adânc în buzunare, cu glugile trase pe ochi şi chirciţi, de parcă abia aşteptau să scape de rafale. 

Dar nu aveau unde să se grăbească, aşa că rătăceau de colo-colo, râzând şi înjurând zgomotos pe orice temă, doar ca să-şi semnaleze prezenţa şi să arate că încă au aşteptări. Era o stradă îngustă şi întortocheată, iar turiştii care treceau vara pe-acolo zâmbeau văzând terasele colorate de pe malul mării, cu uşile care dădeau direct în drum şi obloanele lor vechi. Dar ploaia făcea din casele vopsite în galben, roz şi azuriu o amintire palidă a razelor de soare şi un refugiu doar pentru cei prea tineri, prea bătrâni sau prea săraci ca să plece. Bunica lui Steven se uita liniştită pe geam. Îşi începuse viaţa cu numele de Gloria Manners. Apoi a devenit soţia lui Ron Peters. După care, mama lui Lettie şi, ulterior, mama lui Lettie şi a lui Billy. 

A fost apoi, mult timp, sărmana doamnă Peters. Acum era bunica lui Steven. Însă, în adâncul fiinţei ei, va fi întotdeauna sărmana doamnă Peters. Nimic nu putea schimba acest lucru, nici măcar nepoţii. Fereastra era stropită până la jumătate de picături de ploaie. Cei de peste drum aprinseseră deja luminile. Acoperişurile erau la fel de diferite ca şi zidurile. Unele erau încă îmbrăcate în ţiglă veche, acoperită de muşchi. 

Altele, din ardezie, reflectau cerul apos. Deasupra acoperişurilor, vârful dealului, rotunjit, abia se vedea prin ceaţă de la distanţa aceea. Din camera călduroasă din faţă, cu încălzire centrală şi cu ceainicul fluierând în bucătărie, arăta chiar inofensiv. Cel mai scund dintre băieţi lovi fereastra cu palma, iar bunica lui Steven se retrase speriată. Băieţii izbucniră în râs şi o rupseră la fugă, deşi nimeni n-avea de gând să se ia după ei. – Babă băgăcioasă! strigă unul peste umăr, însă, cu glugile lor trase pe ochi, n-ai fi putut să-ţi dai seama care fusese. 

– Ce-a fost asta? întrebă Lettie, intrând în fugă, îngrijorată, cu răsuflarea întretăiată. Dar bunica lui Steven se aşezase deja din nou la fereastră, ca întotdeauna. Nu se întoarse spre fiica sa. 

– Ceaiul e gata? o întrebă ea. Steven se îndepărtă de mlaştină, cu hanoracul aruncat pe umăr, cu tricoul transpirat din cauza efortului. Poteca tăiată printre ierburi de generaţii întregi care trecuseră pe acolo era plină de noroi. Se opri, cu cazmaua ruginită aruncată pe celălalt umăr, ca o puşcă, şi privi în jos, spre sat. Felinarele stradale erau deja aprinse, iar Steven se simţea ca un înger sau ca un extraterestru, observând de sus întunecimea locuinţelor, detaşat de vieţile mărunte ale celor care trăiau acolo. Se lăsă în jos, instinctiv, în momentul în care văzu cele trei glugi fugind la vale pe strada udă.