Nu cunoaştem scriitor care să fi plăsmuit o operă cât de cât remarcabilă pornind de la ideea că totul în lume e în ordine. Prada cea mai de preţ a scriitorului epic este starea de criză, adică dezordinea. Să-l luăm de exemplu pe părintele epicii, pe Homer. Ce s-ar fi făcut el fără războiul Troiei? Celor zece ani de ostilităţi dintre Helada şi Troia le datorează omenirea naşterea a două capodopere, Iliada şi Odiseea. Dar şi în vremuri de deplină ordine, stabilitate şi conciliere, scriitorul epic nu se dă bătut, el continuă să caute prada sa preferată, criza ori dezordinea, zgâriind suprafeţele netede, smulgând vălurile înşelătoare sau măştile. Dedesubt, el găseşte întotdeauna materialul de care are nevoie, căci acolo, în subteranele lumii, ale sufletului şi ale ordinii aparente se mişcă germenele înnoirilor viitoare. Scriitorul ceh Bohumil Hrabal (1914-1997) se plasează cu ostentaţie în mijlocul dezordinii, acesta fiind principiul călăuzitor al poeticii sale. Din cioburile de la începutul carierei sale literare a construit o nouă ordine, ordinea operei sale, prin care a obţinut notorietate în toată lumea. În opera sa, realitatea apare ca un mozaic frapant, un caleidoscop multicolor în care delectarea poetică şi jocul comic al formelor inaderente merg mână în mână. Cu povestirea Trenuri cu prioritate suntem în plin război. Un avion german e lovit şi i s-a desprins o aripă. Aripa cade în piaţa din mijlocul oraşului, avionul ceva mai încolo, în câmp, cetăţenii se reped, demontează tot ce se poate din rămăşiţele aparatului distrus, care îşi găsesc iute locul într-o ordine a utilităţii hazlii: „Alaltăieri, un avion inamic de vânătoare a fost ciuruit deasupra orăşelului nostru şi i s-a rupt o aripă. Fuselajul a luat foc şi a căzut undeva pe câmp. Din aripa ruptă s-a desprins o mână de şuruburi şi piuliţe care au căzut în piaţă, zgâriind cele câteva femei aflate acolo. Aripa plana deasupra oraşului, mulţimea se zgâia amuzată la ea, dar numai până la momentul când, cu zgomot hodorogit, a coborât chiar deasupra pieţei unde se buluceau clienţii ieşiţi din cele două restaurante. Umbra aripii se plimba prin piaţă când într-o parte, când într-alta, iar oamenii alergau zăpăciţi când încoace, când încolo spre locul pe care tocmai îl părăsiseră cu numai o clipă înainte, fiindcă aripa se legăna ca o pendulă uriaşă, silindu-i să se refugieze mereu în partea opusă unei eventuale căderi şi aiurindu-i cu un vuiet din ce în ce mai puternic. În cele din urmă, aripa a alunecat iute şi s-a prăbuşit în grădina preotului paroh. Au trecut doar cinci minute şi locuitorii oraşului s-au şi apucat să o demonteze şi să ia tot felul de plăci şi tinichele care au reapărut chiar a doua zi sub formă de acoperişuri la coteţele de iepuri sau de orătănii. După-amiază, unul dintre ei a tăiat din tabla aripii câteva bucăţi mai mari din care, în seara aceleiaşi zile, şi-a confecţionat nişte splendide apărători pentru motocicletă.