CAPITOLUL ÎNTÂI 

Arthur răsfoia un vraf de predici în manuscris, în biblioteca seminarului de teologie din Pisa 1 . Era o seară de iunie foarte călduroasă. Ferestrele erau larg deschise şi storurile lăsate. Părintele rector, canonicul Montanelli, lăsă scrisul şi se uită cu drag la capul negru, aplecat asupra foilor de hârtie. 

— N-o poţi găsi, dragul meu! Lasă, o să scriu din nou partea aceea. Probabil că foaia s-a rătăcit pe undeva şi ai căutat-o zadarnic toată vremea asta. Montanelli avea un glas adânc, sonor şi plin, căruia puritatea argintie a timbrului îi dădea un farmec deosebit. Era un glas de orator înnăscut, mlădios şi bogat în nuanţe, în care, de câte ori părintele rector vorbea cu Arthur, se simţea o infinită mângâiere. 

— Nu, padre, trebuie s-o găsesc. Sunt sigur că e aici. Dacă o s-o scrieţi din nou, n-o să reuşiţi niciodată să reconstituiţi partea aceea. Montanelli îşi reluă lucrul întrerupt. Undeva afară, dincolo de fereastră, bâzâia monoton un cărăbuş somnoros şi din strada liniştită năvălea strigătul prelung şi melancolic al vânzătorului de fructe: „Fragola! Fragola2 !” — „Despre tămăduirea leprosului”, iat-o! Arthur se apropie cu paşii aceia uşori şi liniştiţi, care-i scoteau totdeauna din fire pe cei de acasă. De statură potrivită, cu o înfăţişare plăpândă, el semăna mai curând cu un italian din secolul al XVI-lea, decât cu un tânăr din anul 1830, dintr-o familie engleză, de mijloc. Prea era totul şlefuit şi delicat în el: sprâncenele lungi, gura mobilă şi nervoasă, mâinile, picioarele. Când stătea liniştit, îl puteai lua foarte uşor drept o fată drăguţă, travestită în haine bărbăteşti, dar mişcările lui mlădioase aminteau o panteră îmblânzită, care îşi ascunde ghearele. 

— Ai găsit-o într-adevăr?... 

O, ce m-aş face eu fără tine, Arthur? Mi-aş rătăci veşnic toate hârtiile. Dar destul acum... Cu asta termin, şi deocamdată n-o să mai scriu. Să mergem în grădină, să te ajut să te descurci în lucrările tale. Ce anume n-ai înţeles?