De ce să intru? Doar ca să mă joc. Un joc al recunoaşterilor. Să ştiu ce, şi să ştiu cât de mult a fost, cât de mult ar trebui să fie, cât de mult va fi. Dar poate nu pentru a oferi vreun preţ, pentru a mă tocmi, nu pentru a achiziţiona. Doar să privesc. Doar să mă plimb. Mă simt cu inima uşoară. Nu vreau să fac nimic altceva. De ce să intru? Sunt multe alte locuri ca acesta. O câmpie, o piaţă, un spaţiu de depozitare, un arsenal, o parcare, un chei. Ar putea avea loc oriunde, deşi din întâmplare are loc aici. 

Va fi plin pretutindeni. Dar eu aş intra aici. Aşa cum simt, în blugi, bluză de mătase şi pantofi de tenis. Manhattan, primăvara anului 1992. O experienţă redusă de pură posibilitate. Acesta cu ilustrate reprezentând stele de cinematograf, aceea cu tava ei cu inele Navajo. Acesta cu etajera lui cu mantale de aviator pe un bombardier din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, acela cu cuţite. Maşinuţele lui de jucărie, farfuriile ei de sticlă ornamentate cu modele, scaunele lui cu fund împletit din trestie, jobenele ei, monedele lui romane şi acolo... o piatră preţioasă, o comoară. S-ar putea întâmpla, puteam să o văd, s-ar putea să o vreau. Aş putea-o cumpăra pentru a o dărui, da, altcuiva. In cel mai rău caz, învăţam că exista, şi apăream aici pe neaşteptate. De ce să intru? Este oare îndeajuns? Puteam descoperi că nu se găseşte aici. Oricum ar fi, adesea nu sunt sigură, puteam să o pun înapoi pe masă. Dorinţa mă conduce. îmi spun că vreau să aud. Da, ajunge.