La Londra, la începutul lui iunie1929, anticarul Joseph Cartaphilus, din Smirna, i-a oferit prinţesei de Lucinge cele şase volume in-cvarto (1715-1720) din Iliada lui Pope. Prinţesa le-a cumpărat; când le-a primit, a schimbat câteva vorbe cu el. Era, se spune, un om sfârşit şi înfricoşător, cu ochii şi barba cenuşii, cu trăsături deosebit de vagi. Se descurca cu ignoranţă şi fluiditate în mai multe limbi; în numai câteva minute a trecut de la franceză la engleză şi de la engleză la o încrucişare enigmatică de spaniolă din Salonic şi portugheză din Macao. Prin octombrie, prinţesa a aflat de la un pasager de pe „Zeus" că Joseph Cartaphilus a murit pe mare, întorcându-se la Smirna şi că l-au înmormântat pe insula Ios. În ultimul volum din Iliada a dat peste manuscrisul care urmează. Originalul este scris în engleză şi e plin de latinisme. Versiunea pe care o oferim este literală. I Dacă-mi amintesc bine, munca mea a început într-o grădină din Tebas Hekatompylos, pe vremea împăratului Diocleţian. Luptasem (fără glorie) în recentele războaie egiptene şi eram tribunul unei legiuni care a fost încartiruită în Berenice, în faţa Mării Roşii: febra şi magia îi sfâşiaseră pe mulţi dintre cei care, măreţi, râvneau tăioase oţeluri. Mauritanii au fost învinşi, pământurile pe care se aflaseră oraşele răsculate au fost închinate în întregime zeilor platonici; Alexandria, neputincioasă, a implorat în zadar mila Cezarului; în mai puţin de un an, legiunile au repurtat deja triumful, dar eu abia de-am reuşit să zăresc chipul lui Marte. Această pierdere m-a durut mult şi poate tocmai asta a fost pricina pentru care m-am apucat să descopăr, în deşerturile înfricoşătoare şi tăcute, Oraşul secret al Nemuritorilor. Munca, am spus, am început-o într-o grădină din Teba. N-am dormit toată noaptea pentru că ceva, nu ştiu ce, mi se zbătea în inimă. M-am ridicat înainte de-a se lumina; sclavii mei dormeau, iar luna avea aceeaşi culoare cu cea a nisipurilor nesfârşite. Un călăreţ, rănit şi învins, se-apropia dinspre soare-răsare. La câţiva paşi de mine, a căzut de pe cal. M-a întrebat cu un glas pierdut şi mistuitor, în latină, de numele râului care scălda zidurile oraşului. I-am răspuns că era Egiptul, pe care îl hrănesc ploile. Altul este râul pe care-l caut, mi-a replicat el, trist, râul secret, cel care-i purifică pe oameni de moarte. Sângele, negru, îi înflorea pe piept. Mi-a spus că patria sa era un munte, dincolo de Gange, şi că acolo se credea că dacă cineva merge spre apus, unde se sfârşeşte lumea, va ajunge la râul a cărui apă îţi dă nemurirea. A mai adăugat că de partea cealaltă se află Oraşul Nemuritorilor, plin de fortăreţe, amfiteatre şi temple