Așezată pe prima treaptă a verandei, cu ochii umflați de oboseală, Lisa privea cum ziua începea să se ridice la orizont. Se trezise de aproape trei ore. Sprijinindu-și brațele pe genunchi, urmărea mișcarea razelor de soare care în scurtă vreme aveau să invadeze imensitatea câmpiei, înainte de a se scufunda în pădure. Acoperită cu o pătură groasă, observa efectele căldurii blânde ce topea urmele unuia dintre înghețurile târzii ale acelui sfârșit de martie. Lisa dormea puțin. Chiar dacă lua somnifere, cum se făcea ora 4 dimineața, mintea îi era asaltată de gânduri negre. Umbrele din cameră îi deveneau atunci tovarășe de singurătate și intra într-o stare de agitație. De teamă să nu-l trezească pe Hugo, soțul ei, se ridica, își punea un trening, se încălța cu o pereche de bascheți și ieșea din cameră cât mai încet cu putință. Se ducea mai întâi să verifice dacă fiica ei, Émilie, dormea liniștită și dacă era bine învelită cu pilota. O simplă vizită plină de tandrețe sau obișnuința de a fi o mamă prea grijulie? Lisa nu-și punea o astfel de întrebare. Pur și simplu, simțea nevoia să facă acel gest, iar asta rămânea pentru ea singurul lucru care o interesa. Apoi se îndrepta spre scară, fiind atentă să nu facă zgomot și să nu aprindă vreo lumină. Înainta pe pipăite, atingând cu mâinile pereții de piatră, și cobora în vârful picioarelor treptele de lemn ce duceau în sufragerie și bucătărie.