Din 1962, s-a ştiut într-un cerc larg de existenţa Cărţii Roşii a lui C.G. Jung. Însă abia odată cu ediţia prezentă ea este, în cele din urmă, accesibilă unui public mai mare. Geneza sa, descrisă de Jung în Amintiri, vise, reflecţii, a reprezentat subiectul a numeroase discuţii în literatura secundară de specialitate. Prin urmare, o voi schiţa aici doar pe scurt. Anul 1913 a fost crucial în viaţa lui Jung. El a început un experiment cu sine însuşi, care a devenit cunoscut drept „confruntarea cu inconştientul” şi a durat până în 1930. În timpul acestui experiment, a elaborat o tehnică pentru „a ajunge la baza proceselor sale interioare”, „pentru a traduce emoţiile în imagini” şi „pentru a sesiza fantasmele care acţionau... «subteran»”. Mai târziu a numit această metodă „imaginaţie activă”. Mai întâi, a înregistrat aceste fantasme în Cărţile Negre. Apoi şi-a revizuit textele, a adăugat câteva reflecţii şi le-a copiat cu un scris caligrafiat într-o carte numită Liber Novus, legată în piele roşie şi însoţită de propriile lui desene. A fost cunoscută mereu drept Cartea Roşie. Jung a împărtăşit experienţele sale interioare soţiei şi altor persoane apropiate. În 1925 a discutat despre dezvoltarea lui personală şi profesională într-o serie de seminare la Clubul Psihologic din Zurich, în care a menţionat şi metoda imaginaţiei active. Dincolo de acest cadru, Jung păstra însă tăcerea. De exemplu, copiii săi nu fuseseră informaţi despre acest experiment cu sine însuşi şi nu sesizaseră nimic neobişnuit. În mod clar, iar fi fost dificil să le explice ce se întâmpla. Era deja un semn de favoare dacă îi permitea unuia dintre copii să îl privească scriind sau pictând. Astfel, pentru descendenţii lui Jung, Cartea Roşie a fost întotdeauna înconjurată de o aură de mister. În 1930, Jung şi-a încheiat experimentul şi a pus deoparte Cartea Roşie - neterminată. Deşi avea locul ei de onoare în biroul lui, a lăsat-o să zacă acolo zeci de ani. Între timp, cunoaşterile pe care le dobândise prin intermediul ei au înrâurit în mod direct scrierile lui ulterioare. În 1959, cu ajutorul ciornei vechi, a încercat să încheie transcrierea textului în Cartea Roşie şi să termine o pictură incompletă. De asemenea, a început un epilog, însă din motive necunoscute, atât textul caligrafiat, cât şi epilogul se întrerup în mijloc de propoziţie. Deşi Jung a cântărit serios ideea publicării Cărţii Roşii, niciodată nu a făcut paşii necesari. În 1916 a publicat pentru un cerc privat Septem Sermones ad Mortuos (Şapte învăţături către morţi), o scurtă lucrare răsărită din confruntarea sa cu inconştientul. Nici măcar eseul lui din 1916, „Funcţia transcendentă”, în care a descris tehnica imaginaţiei active, nu a apărut până în 1958. Există câteva motive care l-au determinat să nu publice Cartea Roşie. Aşa cum el însuşi a afirmat, era neterminată. Interesul său crescând pentru alchimie ca temă de cercetare 1-a distras de la ea. Privind retrospectiv, el descria înregistrarea detaliată a fantasmelor sale în Cartea Roşie ca pe o „elaborare esteticizantă” necesară, ce-i drept, dar enervantă. În 1957 declara că atât Cărţile Negre, cât şi Cartea Roşie erau consemnări autobiografice pe care nu dorea să le publice în Operele complete pentru că nu aveau un caracter erudit. Ca o concesie, i-a permis Anielei Jaffe să citeze fragmente extrase din Cartea Roşie şi din Cărţile Negre în Amintiri, vise, reflecţii - o posibilitate pe care ea a fructificat-o doar puţin.