Originile acestei cărți sunt suficient de neobișnuite, pentru a prezenta interes, ele fiind în relație directă cu conținutul și intențiile ei. Să vă povestesc cum s-a ajuns la forma actuală. Într-o zi, în primăvara anului 1959, televiziunea britanică BBC mi-a solicitat să realizez un interviu cu dr. Carl Gustav Jung. Interviul urma să fie unul amplu. La momentul respectiv, știam prea puțin despre Jung și opera lui, așa că m-am dus imediat să fac cunoștință cu el, în frumoasa casă de pe malul lacului din Zürich. Acesta a fost începutul unei prietenii care a însemnat foarte mult pentru mine și de care sper că s-a bucurat și Jung, în ultimii ani ai vieții sale. Interviul televizat nu joacă un rol în povestea cărții, exceptând faptul că a fost considerat un succes și că această scriere a apărut în urma unui straniu concurs de împrejurări ivite după acest succes. Unul dintre oamenii care au văzut interviul televizat al lui Jung a fost Wolfgang Foges, managerul editurii londoneze Aldus Books. Încă din copilărie, de când locuia în apropierea locuinței lui Freud, din Viena, Foges a fost deosebit de interesat de evoluția psihologiei moderne. În timp ce îl urmărea pe Jung povestind despre viața, opera și ideile lui, Foges a realizat subit, cu regret, că, deși ideile generale ale teoriei lui Freud erau bine-cunoscute publicului educat din Occident, cele ale lui Jung nu au reușit aceeași performanță, fiind considerate prea dificile pentru accesul general al cititorilor. Foges este, de fapt, creatorul Omului și simbolurilor sale. Remarcând din interviu relația caldă dintre mine și Jung, Forges m-a întrebat dacă aș putea să mă alătur lui în încercările de a-l convinge pe Jung să-și exprime, într-un text sintetic, câteva dintre ideile sale esențiale, folosind un limbaj inteligibil și atractiv pentru publicul adult neavizat. Am fost foarte încântat de idee, așa că mam îmbarcat încă o dată spre Zürich, hotărât să îl conving pe Jung de valoarea și importanța unui asemenea demers. M-a ascultat în grădina lui, timp de două ore, aproape fără întrerupere, după care a zis: „Nu“. A spus-o în cel mai frumos fel posibil, însă deosebit de ferm; nu a încercat niciodată să își popularizeze munca și era sigur că nu ar putea-o face cu succes în acel moment; în tot cazul, era în vârstă și mai degrabă obosit — un asemenea angajament de lungă durată și asupra căruia avea atâtea dubii nu îl atrăgea în niciun fel. Prietenii lui vor fi de acord cu mine când afirm că Jung era un om care lua deciziile în mod categoric. Analiza problema cu atenție și fără grabă; iar în momentul în care oferea răspunsul, de obicei era cel final. M-am întors la Londra extrem de dezamăgit, fiind convins că refuzul lui Jung era unul definitiv. Și așa ar fi fost, dacă nu ar fi intervenit doi factori pe care nu îi luasem în calcul. Unul era încăpățânarea lui Foges, care a insistat pentru o nouă încercare, înainte de a accepta înfrângerea. Celălalt a fost un eveniment care, atunci când privesc în urmă, încă mă uimește.